Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Apare, într-o ediţie nouă, «Repetabila povară». Apare, din păcate, postum.
Autorul lui a dispărut pe neaşteptate într-un noiembrie neverosimil de blând şi luminos."
Astfel îşi începe Eugen Simion pledoaria pentru – poate – cel mai cunoscut volum al lui Adrian Păunescu. Apreciatul critic literar "radiografiază" această parte a operei prietenului său de-o viaţă cu luciditate şi candoare, neuitând să reamintească cititorilor că severul Şerban Cioculescu vedea în Adrian Păunescu pe "cel mai vrednic urmaş al lui Arghezi".
"Poemul care dă titlul volumului (Repetabila povară)", spune Eugen Simion, "arată performanţele acestui tip de discurs liric pe care marii poeţi ai modernităţii româneşti îl eliminaseră din demersul lor. Adrian Păunescu îl reabilitează şi face programatic o poezie angajată, politică, punându-şi imaginaţia şi ştiinţa lui retorică (remarcabilă) în serviciul istoriei imediate. Cu ce îndreptăţire estetică şi cu ce rezultate? Mulţi critici literari i-au reproşat această opţiune. Adevărul este că, teoretic vorbind, nu putem exclude din câmpul poeziei temele sociale (temele lumii din afară) şi nu putem fi atât de purişti încât să socotim că poezia autentică nu-i posibilă dacă-şi simplifică limbajul şi se adresează marelui public. (...) Recitind poemele din "Repetabila povară", observăm că Adrian Păunescu şi-a asumat deschis – aş zice chiar: programatic şi patetic – riscul de a face poezie politică într-o vreme în care politica este, după o vorbă mai veche a lui Stendhal, o piatră atârnată de gâtul literaturii (în mai puţin de şase luni o îneacă!) şi, tot după vorba lui, politica este ca un pocnet de pistol în mijlocul unui concert. Păunescu o face de multe ori bine, trebuie să recunoaştem, o scrie uşor şi cu o debordantă pasionalitate. Că nu-şi stăpâneşte imaginaţia şi nu-şi disciplinează totdeauna retorica este, iarăşi, adevărat. Lasă versurile să curgă şi pentru o idee pune zece adjective şi douăzeci de nuanţe. E un maestru al repetiţiei şi, indiscutabil, un magician al aglomerărilor verbale. (...) Unele poeme sunt lungi, explicative, epice (prea epice), cu prea multe determinante, şi pentru a descoperi un vers excepţional, demn de talentul excepţional al lui Adrian Păunescu, trebuie să ai răbdare. Răbdarea, întâi, de a străbate pădurile de imagini şi câmpurile întinse de metafore. Undeva, ascuns, se află, poţi fi sigur, un vers sau două sau chiar mai multe care concentrează ideea şi provoacă sensibilitatea noastră. Îmi vine în minte o reflecţie făcută de Alfred de Vigny: să aruncăm opera în mare – marea multitudinii: Dumnezeu o s-o apuce cu un deget pentru a o conduce spre un port...".
În 1978, scriitorul Eugen Barbu a semnat o destul de... derutantă prefaţă a volumului "Poezii de până azi" (BPT, Editura Minerva, Bucureşti), de Adrian Păunescu. Deşi cuvântul înainte era departe de a fi un lung şir de laude la adresa operei de până atunci a poetului, Adrian Păunescu a cerut în mod expres ca aprecierile şi criticile "maestrului pamfletului" să constituie prefaţa cărţii sale. Redăm câteva pasaje în care Eugen Barbu face referire strict la unele poeme din "Repetabila povară".
Şi în poezia de dragoste, Adrian Păunescu e tot un delirant, un retor, un frenetic, profesând un totalitarism fără limită, după cum îl cunoaştem din toată lirica sa. De altfel, acest mod imperativ de a-şi cuceri dragostea este definit chiar de poet:
"Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic/ Pe viaţă şi pe moarte. Fără frică/ Compătimesc pe cei care abdică,/ Dar eu rămân cu mine însumi, schivnic.// Şi de s-ar da şi lumea pe din două,/ Cum hărţi politice o mai arată/ Eu tot voi adora această fată/ Căzută sub cătuşele de rouă.// Eu o iubesc. Vitralii de cenuşă,/ Spre a ne despărţi, se-ntemeiază/ Şi cheia se-nvârte-n uşă/ Singurătate spre a-i da şi groază.// M-au condamnat juraţii mei de gheaţă/ La o iubire silnică, pe viaţă//."
În interiorul acestei mari combustiuni care este dragostea şi pe care poetul o trăieşte cu toate fibrele fiinţei sale, rămâne totuşi un sanctuar secret, după cum el însuşi mărturiseşte, un sanctuar în care poetul se simte singur, dovadă a unui egotism puternic. Introducând biografia personală în rigorile versului, Păunescu îşi îngăduie inegalităţi artistice, dar poate tocmai asta face mai autentică poezia sa, tocmai asta îl împinge pe cititor ca martor în tribuna dezbaterilor:
"Să facem focul cu săgeţi tocite,/ Să punem arcuri vechi pe foc să ardă/ Aruncă-n scrum această halebardă/Pe care o fantomă ţi-o trimite!// Iubita mea, nici toamnă nu-i, nici vară/e-un anotimp cleios de isterie/ Eu sunt fantoma ce-ţi trimite ţie/ Armele, pentru că o îngenuncheară/ Dă foc înalt, din toate-aceste arme/ Dospească flăcările-n largul ploii/ Ca semn nobiliar că noi, strigoii,/ Ţinem lumina lumii care doarme/Şi era tocmai vremea vieţii mele/ Când mi-au zdrobit genunchii de podele". ("Vremea vieţii mele")
Păunescu scrie lung, nu mult, spune de două ori ceea ce poate fi spus o dată, faptul de a scrie sonete, este de fapt, o autocenzură, o încercare a puterii, făcută de unul singur. O Niagară de imagini, de impresii, de tunete ca într-un cer de vară, da, asta e spectaculos şi te farmecă la acest poet, el este înainte de toate prin tot ceea ce face un spectacol; el poate fi privit cu mari delicii, dar mai există o condiţie: totul trebuie să respecte regula jocului liric; cum spunea mare critic Călinescu: nu te poţi sătura cu un butoi de miere! Prea multul în artă e la fel de dăunător cu prea puţinul. Frenetic, necenzurat, totalitar, cum am mai scris aici, terifiant, sincer şi teribil în alarmele cu care mereu ne face viaţa mai amară, plin de avertismente ca o Declaraţie a drepturilor omului sau ca un ultimatum, ei, bine, el realizează ceea ce şi-a propus iniţial: să ne turbure, să ne ţină într-o teroare poetică, cu enorme rezultate; dar vai, mai trebuie să respirăm, mai trebuie să ne aducem aminte de o floare plăpândă, să mai vedem şi cerul albastru".
