"Scriitorii români se vând mai bine decât cei străini"

• - Aţi pornit Cărtureşti ca pe o afacere?

Librăria n-a fost pornită ca o afacere, ci din dorinţa noastră de a găsi în spaţiul public altceva decât părea să fie zona de valori ale Cetăţii. Acum 10 ani, Bucureştiul părea să fie oraşul celor cu lanţul gros de aur şi celularul cât mai ostentativ, al manelelor... ăsta părea să fie trendul, sistemul de valori dominant în societate, modelul de succes. Şi pentru că, până la urmă, dacă ne dorim să schimbăm ceva, totul pleacă de la ce facem fiecare dintre noi în jur, am încercat să ne imaginăm cum ne-ar plăcea să arate o părticică din oraş, din spaţiul public. Asta a fost gândul de început, legat, desigur, de carte, de muzică, de film, pentru că ne plac, pentru că sunt lucrurile care te îmbogăţesc, care te fac să creşti pe dinăuntru.

• - Câţi ani aveaţi pe-atunci?

28 de ani, iar Nicoleta (n.n. partenera sa de afaceri) 24. Calculul nostru de atunci a fost făcut pe ideea "cât putem să aducem de-acasă, în fiecare lună". N-a trebuit să aducem prea mult de acasă, pentru că a fost un succes neaşteptat la public. De altfel, noi datorăm publicului 99% din succesul de care ne bucurăm. El a dus vorba mai departe, pentru că foarte multă vreme noi nu am făcut nici un fel de promovare pentru Cărtureşti.

• - La început, în librărie, aţi adus ce vă plăcea vouă mai mult în materie de carte, film, muzică?

E un amestec. Modalitatea de selecţie a fost un lucru foarte important, dar nu am mers pe premisa "ce-mi place mie personal", ci ce ar putea să-i îmbogăţească pe oamenii ca noi care sunt interesaţi de un set de valori de la un anumit nivel în sus. De exemplu nu vindem manele, deşi foarte mulţi ani a fost cel mai bine vândut lucru din România, pentru că astea sunt asociate unor sisteme de valori şi de interese care nu sunt pentru noi şi pentru relaţia dintre noi şi publicul nostru.

• - Cum aţi ales numele? Nu s-a crezut că ar avea şi Cărtărescu vreo legătură cu această poveste?

E anecdotă de început. Iniţial, i-am spus Cărtăreşti. Şi a stat aşa câteva săptămâni, până a venit Cărtărescu şi a zis că s-ar putea să aibă necazuri inclusiv cu colegii de breaslă, că oamenii cred că el are afaceri şi că el, de fapt, nu are. N-avea nici o legătură cu el alegerea numelui. Numele a fost căutat într-o zonă de concepte care aveau legătură cu un spaţiu sau sat al cărţilor, să zicem. Cuvântul cărtăresc sau cărturesc e un arhaism şi e echivalent cu livresc, cu a avea de-a face cu cartea. Undeva aici ne-am situat, pentru că ne-am gândit la agora, la acel spaţiu public din cetatea mentală care are un pic alte reguli decât restul Cetăţii.

• - Aveţi 12 librării în toată ţară. Care vă e cea mai dragă?

N-aş vrea să fac diferenţieri din astea... pe care copil îl iubeşti mai mult? Important e că ele sunt diferite. Fiecare nouă prăvălie e în acord cu locul în care se află, aproape fiecare are alt design, alt concept. Profilul oamenilor din zonă e diferit, ca să nu mai spun de diferenţele dintre oraşe. Şi atunci fiecare librarie are personalitatea ei distinctă şi aşa ne place, fiecare trebuie să aibă viaţa ei, în comunitatea ei.

• - Aţi visat dintotdeauna să aveţi o librărie în care să vindeţi cărţi frumoase?

Ne plac cărţile şi nu cred că suntem nici pe departe singurii oameni din România care doresc să împărtăşească cu ceilalţi. De multe ori când ne uităm la televizor ni se pare că suntem o societate plasată „mai jos” decât suntem de fapt. Dar la TV se văd doar o parte din lucruri, în general cele negative. Cred că pasul semnificativ în ceea ce ne priveşte a fost trecerea de la manifestarea unor valori, interese în spaţiul privat, familial, la manifestarea acestora în spaţiul public.

• - Câte evenimente organizaţi pe an?

Acum avem peste 800 de evenimente pe an, per total, dintre care 300 numai aici, la librăria din Arthur Verona. Aici am găsit un spaţiu în care să putem avea şi evenimente. În prima librărie, de pe Edgar Quinet, spaţiul era prea mic. A fost un pas important pentru acest palier al vieţii culturale din oraş, pentru că şi cel mai obişnuit eveniment, lansarea de carte, cam dispăruse din peisaj. Ne-a interesat să avem şi un spaţiu de expoziţie, pentru că oamenii nu vin aşa, pur şi simplu, în galeriile de artă, e un pas pe care greu îl faci. Expunem artişti români, oameni care sunt importanţi pentru comunitate şi, pe cât se poate, pe cei din zona de început, pentru care ajutorul expunerii e semnificativ. Am găzduit şi multe evenimente legate de arhitectură, urbanism, patrimoniu, ecologie, responsabilitate civică, educaţie, aşadar nu doar evenimente legate strict de lansările unor produse din librărie.

• - Deci aici n-a fost criză!

Evenimente sunt, public este, dar bineînţeles că şi publicul nostru a fost afectat la rândul lui de criză. Că sunt oameni din bănci, din publicitate sau din presă, doctori, profesori, fiecare a fost afectat într-un fel sau altul.

• - Cât a costat cel mai valoros produs din librărie?

Câteva zeci de milioane. Era ceva sofisticat, cred că o ediţie cu scrisorile lui Van Gogh. Dar produsele scumpe care să se şi vândă curent sunt undeva până în cinci sute de lei, şi sunt albume, seturi de CD-uri sau DVD-uri, seturi de ceai...

• - De ce seamănă cei care vin la Cărtureşti unii cu alţii?

Nu-mi permit să emit nici un fel de opinii în direcţia asta, dar cred că unul dintre lucrurile faine e că aproape fiecare om are o imagine diferită despre - şi o relaţie diferită cu - Cărtureşti. Dacă e să ne gândim la o asemănare, poate fi în aspiraţii. Poate că atunci când oamenii vin aici se simt un pic mai bine, se relaxează un pic.

• - Există vreun portret-robot al clientului de la Cărtureşti?

Nu cred. Ceea ce îi apropie este ataşamentul faţă de un anumit set de valori sau aspiraţii şi confortul unei „normalităţi”. Sigur, vin şi clienţi pe care nu te-ai aştepta sa-i vezi pe aici, dar în momentul în care o fac se comportă altfel decât pe stradă sau la televizor. Cred că mediul în care suntem poate potenţa comportamentele. Poate că mulţi dintre cei care se poartă altundeva într-un fel care nouă nu ne place se poartă aşa pentru că mediul le favorizează genul acela de comportament, le dă senzaţia că acela e firescul şi modelul de succes.

• - Când aţi asociat ideea de carte cu ceaiul?

De la început, dar nu aveam ceainărie în micul spaţiu din Quinet, unde ceaiul se vindea la plic pentru acasă. Mai făceam noi ceai din când în când, puneam ceainicul pe masă şi cine voia se putea servi. Eu am văzut prima dată la Viena un magazin cu foarte multe sortimente de ceai şi mi-am lăsat banii de buzunar acolo, dar am plecat cu o pasiune nouă, care apoi şi-a găsit un loc în Cărtureşti. În timp, multe dintre deciziile pe care le-am luat au fost intuitive, nu calculate. Şi ne place aşa. Empatizăm cu publicul, să spunem. Încercăm să ne dăm seama ce din ce ne place nouă ar bucura şi pe cei de lângă noi. Revenind la ceai, comparativ cu cafeaua de exemplu, te poate îmbia mai degrabă la relaxare, la meditaţie, la a sta împreună cu ceilalţi la taifas, iar diversitatea asta de nuanţe ale sale are legătură şi cu felul în care citeşti şi cu ce citeşti. Sunt momente în care vrei să citeşti o poezie sau o poveste, o carte serioasă, una profesională, una care să-ţi pună neuronii în mişcare, una care să te înveselească sau să te întristeze... La fel e şi la ceaiuri, descoperi şi savurezi nuanţe.

• - La o lectură care m-ar putea binedispune ce ceai mi-aţi recomanda?

Depinde de carte, de tine şi de momentul zilei. Un ceai negru dimineaţa, verde la prânz sau după amiaza, iar seara, un ceai fără teină. Un ceai cu ghimbir şi cu piper te înţeapă şi învigorează puţin, ceaiul verde cu iasomie, foarte discret, te duce într-o zonă a nuanţelor mai fine... Este greu să vorbeşti în doar câteva cuvinte despre asta, dar dacă intri în poveste şi le încerci, începi să le simţi şi să le descoperi. În perioada sărbătorilor sunt ceaiuri mai vesele cu scorţişoară, portocale, cuişoare...

• - Cine face selecţia?

E o echipă din care fac şi eu parte. Şi avem peste 200 de sortimente. Acum 10 ani, publicul întreba: "Pentru ce e bun ceaiul ăsta?" Trebuia să explicăm că se bea de plăcere, aici, în sudul României, băutul ceaiului nefiind un ritual răspândit. Eu obişnuiam să beau ceai când veneam acasă de la şcoală. Îmi făceam un ceai de tei, mentă, ce se găsea pe atunci şi citeam până când veneau părinţii, pe la 4 după amiaza, să mă întoarcă la teme. În loc să dorm după-amiaza, eu beam ceai şi citeam... un răgaz foarte dulce.

• - Care ceai vă place cel mai mult?

Greu de spus. Cum mi-e greu să spun care e cartea care îmi place cel mai mult. O carte care m-a impresionat acum 20 de ani, citită acum poate n-ar mai avea acelaşi efect sau nu mi-ar mai livra acelaşi mesaj. La fel pot spune că la început îmi plăceau ceaiurile cu arome mai puternice. Pe măsură ce am tot explorat, au început să-mi placă cele cu aromă mai discretă, care iniţial păreau să nu spună nimica. Poate să fie un ceai verde - sunt multe soiuri -, fără alte arome, dar la care există diferenţe foarte subtile de nuanţe. Unele ceaiuri se beau fără nimic, altele cu lapte, cu zahăr sau miere. Un ceai verde bun nu trebuie opărit pentru că asta o să-l amărască şi se bea neîndulcit, pentru că are o aromă foarte subtilă şi zaharul ar acoperi-o. Un ceai negru, puternic, rusesc (afumat), dimpotrivă, poate să meargă bine cu lapte şi cu zahăr.

• - Muzica cine o alege aici?

Tot o echipă. Noi chiar lucrăm în echipă. Deciziile nu prea sunt luate de un singur om, ci se discută. E o echipă de lucru care comunică cu librarii, cu publicul, pentru că primim sugestii de la clienţii noştri. Orice sugestie e luată în seamă. Pe de altă parte, într-o librărie nu poţi să ai tot ce există pe lumea asta. Noi avem acum, aici, vreo 50.000-60.000 de titluri de carte, muzică şi film. E de departe cea mai largă ofertă din România.

• - Mai citeşte lumea pe timp criză?

În România, consumul de carte este poate la 10% cât cel din Polonia, de pildă. Dar cred că e în creştere chiar în timp de criză.  Pe de o parte, producţia a crescut mult în ultimii ani, odată şi cu cantităţile imense scoase pe piaţă de ziare. Unele dintre ele - aţi scos şi voi la Jurnalul -, ar putea să facă la un moment dat un subiect interesant de achiziţie pentru Ministerul Învâţământului, care ar putea să ia variantele astea produse mai ieftin pentru şcoli. Pe de altă parte am sesizat că a crescut interesul pentru partea de dezvoltare personală. Dacă la început grosul vânzărilor la noi era pe literatură, beletristică, acum se echilibrează spre zona cărţilor de dezvoltare profesională şi personală. Aici probabil se simte nevoia de a recupera din distanţă faţă de colegii din UE, pentru că dacă la capitolul creativitate stăm cel puţin la fel de bine – eu zic că mai bine – la fructificarea practică în carieră, viaţă, societate mai avem de învăţat.

• - Cât aţi reuşit să faceţi până acum din ce v-aţi propus?

Ne-am propus suficient de multe lucruri ca să nu le putem face pe toate. Nici jumătate. Subiectele de foarte mare interes pentru noi sunt în continuare acelea care au legătură cu comunitatea... Ok, puteam să facem doar o librărie care să arate altfel decât un magazin de cartier. Asta a fost unul dintre lucrurile importante de la bun început, când librăriile rămăseseră cam ca pe vremea comunismului, ca şi toată relaţia cu cartea în percepţia publicului. Şi nu vorbim de intelectuali, de cititorii înrăiţi. Gândiţi-vă la tinerii care încep să intre în societate. Ce modele de succes vedeau ei în jur? Că la Mc Donalds e frumos, la bancă, la show-room-ul de maşini, telefoane, haine. Iar o librărie ca un magazin de mâna doua nu-i putea încuraja să înceapă o relaţie cu domeniul. Noi ne-am gândit că o librărie ar putea să arate ca un magazin „de top”. Si nu e vorba de banii de investit în finisaje, ci de abordare. Ulterior, o grămadă din lucrurile pe care noi le-am facut au fost copiate, de exemplu obiectele de mobilier. Alt exemplu e succesul ceaiurilor.

Acum multe librării din România vând şi ceaiuri. A fost chiar amuzant când au mai venit musafiri din străinătate, editori sau oameni care sunt conectaţi într-un fel sau altul la domeniu şi s-au arătat uimiţi că asocierea asta carte-ceai pe care noi am pornit-o e acum copiată atât de larg, nefiind des întâlnită în străinătate. Din perspectiva exterioară, Cărtureştiul a ajuns să fie un exemplu de succes la public. Dacă te uiţi, e un succes, toată lumea vorbeşte, e multă lume care vine aici şi atunci o grămadă de oameni au echivalat: "păi e succes la public, e succes comercial, hai s-o facem şi noi pentru că o să ne îmbogăţim". Dar există nişte diferenţe, ici-colo, în zonele esenţiale. Nici noi nu ne îmbogăţim din asta.

• - Aveţi două zone de interes deosebit.

Una ar fi ce se întâmplă cu felul în care arată oraşul, mă refer la arhitectură şi urbanism. Orice casă veche care se demolează este iremediabil pierdută. Avem un oraş frumos cu un potenţial turistic foarte bun. În această Cetate în care locuim distrugem însă nişte lucruri frumoase, valoroase pentru noi toţi, în favoarea unor interese particulare ale cuiva pus pe căpătuială. Dacă unul rade trei case şi face un bloc în mijlocul unui cartier de case, el capitalizează nu numai pe terenul lui, ci şi pe ce se întâmplă în jur, pe stradă, în parc, casele celorlalţi, în aşa măsură încât valoarea locuirii scade dramatic. Asta e o mare greşeală pe care comunitatea a permis-o. Sunt o grămadă de oameni în oraşul ăsta care apreciază o zonă în care să se poată plimba, să aibă case vechi şi frumoase renovate, nu cu termopane, dar fiecare are sentimentul că face parte dintr-o minoritate, pentru că spaţiul public a fost ocupat de ”investitori” care fac un bloc, câştigă mulţi bani şi de asta sunt mai deştepţi decât restul.

Pentru comunitate tot ceea ce supravieţuieşte isteriei demolărilor e un câştig foarte mare. Ideea poate fi extinsă, pentru că asta nu se întâmplă numai în Bucureşti; gândiţi-vă spre exemplu la investiţiile în agroturism, fie că au fost făcute din bani privaţi sau pe fonduri europene... Oamenii au distrus zone întregi, cum e Valea Prahovei, care e mutilată de o „dezvoltare” agresivă. Iar oamenii ăştia care fac pensiuni cu gresie, faianţă şi termopan de plastic se plâng că le vine turistul străin şi le spune: "dom'le, da' eu nu vreau aşa, eu vreau cu şiţă, cu elemente tradiţionale, cu duşumea pe jos, nu cu parchet laminat...”. Asta e un punct de interes pentru noi, deoarece felul în care ne construim oraşul şi ţara are consecinţe în calitatea vieţii noastre.

• - Şi clădirea în care suntem acum e una de patrimoniu, proprietatea lui Şerban Sturdza, şi e renovată de voi.

Într-adevăr, casa are valoare patrimonială şi este protejată ca atare, însă, mai mult decât atât, ne aflăm în imediata vecinătate a unei serii de obiective de patrimoniu şi zone protejate. Conştienţi de asta şi în consecinţă cel mai mare efort al nostru a fost depus pentru salvarea casei din spate, ameninţată de o serie de proiecte imobiliare care prevedeau clădiri cu cel puţin zece etaje. Am reuşit să o salvăm şi să o introducem în circuitul public prin extinderea librăriei.

• - Care e cealaltă zonă de interes?

E legată de ceea ce înseamnă produsul românesc. Cu două direcţii mari. Una e legată de creativitatea românească, foarte importantă pentru respectul nostru faţă de noi ca societate. Am ajuns să avem scriitori români de succes. Apropo de ce se vinde mai bine: scriitorii români se vând mai bine decât cei străini deşi, evident, sunt mai puţini. În fapt cărţile autorilor români de succes se vând bine din momentul apariţiei pe piaţă. E şi normal că interesul a început să crească în direcţia asta, pentru că astfel susţii, contribui şi eşti părtaş la renaşterea unei culturi în care te regăseşti. Până la urmă, ai noştri scriitori ne ştiu cel mai bine nuanţele, durerile, culorile peisajului interior, nu vreun englez sau sud-american.

• - Cine s-a vândut cel mai bine dintre „ai noştri”?

Se vinde foarte bine Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, dar s-au vândut foarte bine şi Mihaela Rădulescu şi Dan Puric.

• - Herta Muller?

S-a vândut excepţional. După ce a luat Nobelul. Se vinde bine filmul românesc care a început să ia premii în străinătate, "Amintiri din Epoca de Aur", "4,3,2", „A fost sau n-a fost?”, dar şi muzica românească. Avem şi arhitecţi foarte buni, dar nu-i prea lasă beneficiarii să se arate. Pe creativitate stăm bine, dar nu stăm suficient de bine pe consumul intern. Şi ambele sunt importante pentru felul cum pledăm noi afectiv faţă de comunitatea asta. Rămâi ăla care zice: îmi bag picioarele în tot ceea ce înseamnă România? Pleacă azi atunci, frate! Dar dacă mai stai o săptămână aici, asumă-ţi. Săptămâna asta nu emigrez, dar pot să încerc zilele astea să fac ceva un pic mai bun pentru noi? Ţara e cea pe care o facem fiecare din noi pe pătrăţica lui. De multe ori noi ne-am învăţat să rejectăm produsul românesc pentru că am trăit într-un regim traumatic care a mizat foarte mult pe dezbinarea comunităţii. Regimul avea nevoie de asta pentru a menţine autoritatea. Asta i-a făcut pe mulţi oameni din sistemul ăla aberant să lucreze nu pentru a crea plus valoare, ci pentru a ieşi la plan. Asta a generat într-adevăr produse de proastă calitate, a generat sentimentul, uneori îndreptăţit, că produsul românesc este făcut în batjocură. Pentru moment. Dar au trecut 20 de ani de atunci! Aşadar şi consumul creativităţii autohtone e important, pentru că noi suntem în criză şi pentru că nu ne cumpărăm produsele.