Scriitorul Ken Follett: Sunt ateu, dar merg la biserică

Celebrul scriitor de romane istorice Ken Follett a lansat recent al treilea volum din seria Kingsbridge. "Coloana de foc" ne prezintă lupta dintre catolici şi protestanţi în vremea domniei Reginei Elisabeta I a Angliei. Povestea este presărată şi cu poveşti de dragoste, planuri malefice ale unor spioni şi intrigile de la curtea reginei. Când stai de vorbă cu Follett, gândul îţi zboară la un profesor de istorie care pune multă pasiune în ceea ce face. Scriitorul spune că nu vrea să ia rolul unui profesor şi să ne dea lecţii de istorie, însă este fascinat de trecutul nostru. Religia este o temă importantă în romanele sale, dar Follett recunoaşte răspicat că este ateu. Romanul "Coloana de foc" a fost tradus în România de Editura RAO şi se găseşte în librării.

Domnule Follett, este o onoare să vă am alături de mine, vă mulţumesc foarte mult. În primul rând vreau să vă întreb, acum că a treia carte din seria Kingsbridge a fost lansată cum vă simţiţi?

Ken Follett: În primul rând, sunt foarte mândru. Oamenii iubesc această serie şi mă bucur foarte mult că am reuşit să le fac din nou pe plac. Mă simt, într-un fel, triumfător.

Aveţi emoţii în legătură cu reacţia cititorilor?

Ken Follett: Da, pentru că multe persoane îmi citesc cărţile înainte să fie publicate şi să apară în librării, dar vorbim de profesionişti. Deci nu se pun la socoteală. Şi aştept până când oamenii plătesc pentru cărţi şi le iau acasă şi apoi îmi scriu un e-mail, un tweet sau postează pe Facebook. Şi dacă îmi spun că le place cartea, atunci chiar cred că este un succes.

Ce o să descoperim în "Coloana de foc"?

Ken Follett: În primul rând, faptul că primul serviciu secret al Angliei a fost înfiinţat de Regina Elisabeta I a Angliei în secolul al XVI-lea, iar acest lucru m-a intrigat pentru că spionii şi agenţii secreţi din secolul XVI, deşi arătau complet diferit, cu gulerele lor şi bărbile, făceau toate lucrurile pe care CIA şi MI5 le fac în ziua de azi. Urmăreau oamenii, făceau liste cu persoane suspecte, care ar putea fi terorişti, interceptau mesaje, decodau mesaje. Era în multe feluri similar cu ce fac spionii în secolul XXI. Mi s-a părut intrigant.

De asemenea, sunt voci care ar putea spune că este o carte despre religie. Lăsând la o parte spionii şi poveştile de dragoste, este o carte despre religie?

Ken Follett: Este de fapt despre lupta pentru libertate religioasă. Pentru că ciocnirea dintre catolici şi protestanţi nu mai este interesantă în ziua de azi. Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu mai vrea în ziua de azi să omoare pe cineva pentru că este catolic sau protestant, dar ne pasă foarte mult de libertatea religioasă, de dreptul de a-L venera pe Dumnezeu în orice fel dorim, nu în felul în care un rege ne spune. Un drept extrem de important. Acest lucru m-a interesat foarte mult. În secolul al XVI-lea a început lupta pentru libertate religioasă. Bineînţeles că această bătălie nu s-a încheiat. Sunt multe locuri în lume unde nu există libertate religioasă, dar am făcut nişte progrese, nu-i aşa?

Vă puteţi imagina o lume fără religie?

Da, mi-o imaginez tot timpul. Mai importantă pentru mine este o lume fără opresiune. O lume în care oamenii sunt liberi. Liberi să spună ce doresc, să meargă la orice biserică, templu sau moschee vor. Liberi să publice orice fel de ziar. Liberi să spună ce vor la televizor.

Scrieţi despre religie. De asemenea, religia a avut un impact puternic în copilăria dumneavoastră. Ce reprezintă religia pentru dumneavoastră în prezent?

Am încetat să mai cred în religia părinţilor mei când aveam 18 ani. Sunt ateu, dar uneori mă descriu ca fiind un ateu diferit pentru că îmi place să merg la biserică. Poate suna ciudat, dar îmi place arhitectura bisericilor şi muzica. Este o experienţă care-ţi taie răsuflarea, este ceva spiritual, dar nu cred că poţi clădi un sistem de credinţă bazat doar pe o experienţă spirituală.

În secolul al XVI-lea vedem puterea religiei, puterea unor politicieni vicleni, puterea unor căsnicii aranjate şi vedem de asemenea lupta oamenilor pentru libertate. Se pare că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Este în natura noastră să ne luptăm pentru absolut orice?

Cred că greşeşti. Lucrurile s-au schimbat. Gândeşte-te la secolul XVI când în toate ţările europene era normal să omori persoanele care erau de altă religie. Normal! Era normal să torturezi oamenii. Normal! Bineînţeles că astfel de lucruri se mai întâmplă. Există crime, crime în masă, oameni torturaţi, sclavie, dar nu mai este normal să faci aşa ceva, este ilegal. E ilegal chiar şi pentru poliţişti să tortureze oameni în majoritatea ţărilor europene. Deci am făcut nişte progrese. Nu mai este atât de rău ca pe vremuri. Nu am încheiat această bătălie, dar înaintăm destul de bine.

Cu ce aţi vrea să rămână cititorii din cartea dumneavoastră?

Cel mai important este să pună cartea jos, să-şi sune imediat cel mai bun prieten şi să spună "Trebuie să citeşti această carte!".

Trebuie să spun că este o carte destul de greu de ridicat, dar şi de lăsat apoi din mână.

Mulţumesc.

Cât timp v-a luat să o scrieţi?

Trei ani. În primul an, m-am ocupat de planificare şi documentare. În al doilea an am scris prima variantă de manuscris. Am arătat manuscrisul multor persoane, inclusiv unor istorici care mi-au sugerat anumite schimbări. Apoi am scris-o din nou în al treilea an.

Care parte este mai dificilă pentru dumneavoastră: documentarea sau scrisul?

Scrisul este cu siguranţă mai dificil. Toţi scriitorii preferă să facă documentare pentru că este mult mai uşor decât să scrii cartea.

A fost vreun moment în care v-aţi gândit "Nu pot să fac asta"?

La fiecare carte există un moment, undeva în mijlocul procesului, când te gândeşti "De ce ar vrea cineva să citească asta?". Am vorbit şi cu alţi autori, şi ei simt acelaşi lucru. Cumva pierzi din vedere motivul pentru care o faci şi brusc ţi se pare că scrii ceva fără valoare. Tot ce poţi să faci este să scrii în continuare, pentru că acel sentiment o să dispară în cele din urmă şi o să recapeţi rostul a ceea ce faci.

În timpul documentării, ce v-a şocat cel mai mult despre felul în care oamenii trăiau în secolul al XVI-lea?

Am fost şocat să descopăr că Reginei Elisabeta îi plăcea să participe la un spectacol denumit "Momeala ursului". Este un spectacol în care o haită de câini înfometaţi atacă un urs, iar oamenii pariază dacă ursul omoară câinii sau invers, o idee teribilă. Ar fi un concurs ilegal în ziua de azi în majoritatea ţărilor, dar le plăcea în secolul XVI, iar Reginei Elisabeta îi plăcea să meargă să privească acest spectacol. Cumva e surprinzător că o femeie atrăgătoare, sexy, tânără şi bine educată ar alege să vadă aşa ceva. Îţi poţi imagina o gaşcă de băieţi care se îmbată şi pariază dacă ursul va fi ucis sau nu, dar ideea că o femeie atrăgătoare şi inteligentă se bucură la acelaşi spectacol este şocantă.

A fost greu să luaţi evenimente istorice reale şi să le transpuneţi prin ochii unor personaje fictive?

Nu este dificil. Nu. Trebuie să stabileşti nişte limite clare, iar regula mea este să nu nesocotesc istoria. N-aş pune ceva în roman care nu s-ar fi putut întâmpla în realitate. Sau n-aş schimba niciodată data unei lupte. Regula mea este să respect aceste lucruri, să respect istoria şi să ţes personajele fictive prin istorie. Este o abilitate, o artă, dar nu e o provocare mare.

Ştiţi sfârşitul încă de când vă apucaţi de scris sau lăsaţi povestea să curgă?

Nu las niciodată povestea să curgă de la sine, ştiu întotdeauna finalul încă de la început.

Spuneţi-mi ceva despre ritualul zilnic de scris. Când scrieţi, unde scrieţi, ce vă inspiră?

Îmi place să încep dimineaţa devreme, pe la ora 7.00. Am trei case şi în fiecare dintre ele există câte o bibliotecă. Îmi place să îmi petrec timpul în biblioteci când scriu. Îmi place să fiu înconjurat de cărţi. Dar nu este obligatoriu pentru că mi-am început cariera ca jurnalist, aşa că m-am obişnuit să scriu în încăperi zgomotoase, pline de oameni care dau telefoane, ţipă etc. Acum că avem laptopuri, îmi iau laptopul la aeroport şi cât aştept avionul mai scriu un capitol. Mediul în care scriu nu contează foarte mult pentru mine.

Personajele din cărţile dumneavoastră vă vizitează în vis? Visaţi despre ce scrieţi?

Nu cred că am visat vreodată despre ce scriu. Inventez personajele astfel încât să aibă parte de aventuri. Nu poţi scrie un roman incitant despre oameni timizi şi precauţi. Trebuie să fie îndrăzneţi, trebuie să fie curajoşi, trebuie să-şi asume riscuri. Dacă nu intră în bucluc, atunci nu ai o poveste.

Aţi intrat vreodată în pană de idei?

Bat în lemn. Niciodată!  Nu mi s-a întâmplat niciodată şi poate că sunt norocos şi nu mă voi lovi niciodată de aşa ceva.

Este ultima carte despre oamenii din Kingsbridge sau ne veţi duce înapoi în Kingsbridge în curând?

Într-o zi cu siguranţă voi mai scrie despre Kingsbridge, încă nu am luat o hotărâre în legătură cu următoarea mea carte, aşa că nu ştiu când o să apară următorul roman despre Kingsbridge, dar va fi încă unul cu siguranţă.

În timpul filmului de prezentare aţi spus ceva ce m-a impresionat "Să nu ştiu este un obstacol pentru imaginaţia mea". Folosiţi date istorice şi pentru a vă educa cititorii sau vorbim doar de background pentru personaje?

Cititorilor le place istoria exactă din cărţile mele, dar nu este motivul principal pentru care citesc cărţile. Citesc cărţile pentru că poveştile sunt intrigante şi se bucură de ele. Dar le place şi sentimentul că atunci când au terminat cartea, au şi învăţat ceva. Este un bonus. Mă abţin mereu să spun că sunt un fel de profesor pentru că sună plictisitor. Ideea principală este ca povestea să fie interesantă şi incitantă, iar informaţiile istorice sunt un bonus. 

Care este următorul dumneavoastră proiect? La ce lucraţi?

Lucrez la o carte. Am terminat "Coloana de foc" anul trecut de Crăciun şi de atunci lucrez la o nouă idee, dar încă nu sunt decis. Nu spun despre ce e vorba.