Tash Aw: Harta lumii nevăzute

Colectia Raftul Denisei (Humanitas Fiction) se imbogateste de la inceputul lui mai cu un nou volum: Harta lumii nevazute, de Tash Aw. Volumul spune povestea lui Adam. El este adolescent cand tatal sau adoptiv, Karl, este ridicat de soldatii presedintelui Sukarno, in Indonezia anilor '60. Adoptat de Karl pe cand avea cinci ani, dupa despartirea brutala de fratele sau mai mare, Johan, infiat de o alta familie, Adam porneste intr-o aventura pe viata si pe moarte, in Indonezia cuprinsa de haos politic, la capatul careia spera sa-si regaseasca tatal adoptiv si fratele.

Despre autor
Tash Aw s-a nascut in 1973, in Taiwan, din parinti malaezi. Urmeaza scoala catolica din Kuala Lumpur. In 1990 se muta in Marea Britanie, unde studiaza dreptul la Cambridge University si creative writing la University of East Anglia, tot acum incepand sa scrie proza scurta. Primul sau roman, Fabrica de matase (Humanitas Fiction, 2008) apare dupa o gestatie de cinci ani, din nevoia autorului de a spune o poveste interesanta despre Malaysia: "in afara de Burgess si Conrad nimeni nu a scris ceva substantial despre Asia de Sud-Est", declara Tash Aw intr-un interviu. Romanul Fabrica de matase se bucura inca de la aparitie de un succes rasunator, castiga Whitbread First Novel Award (2005) si Commonwealth Writer's Prize for Best First Novel (2006) si se numara printre finalistele la Man Booker Prize (2005), Guardian First Book Award (2005) si International IMPAC Dublin Award (2007).

Fragment din volum
Viata lui Adam a inceput sa prinda contur in ziua cand Karl l a adus de la orfelinat. Imaginile s-au conturat mai bine, mirosurile au devenit mai patrunzatoare, emotiile s-au limpezit, iar bezna mocirloasa a trecutului a inceput sa se scurga treptat in departare.
Asemenea unui mic animal intr-o casa noua, Adam nu indraznea in primele zile sa se indeparteze de camera lui (intr-adevar, mult mai tarziu, Karl avea sa compare infatisarea lui Adam de atunci cu a unui pui abia iesit din gaoace sau cu cea a unui pui de pisica, iar daca lucrul acesta nu i-a facut placere lui Adam, a fost doar pentru ca era adevarat). Fusesera prea multe de-aflat si de stiut, prea multe lucruri straine, fara legatura cu ce cunoscuse pana atunci. Paraitul neintrerupt al radioului, vocile acelea indepartate care vorbeau limbi cu neputinta de inteles…

Cotoarele colorate ale unor carti voluminoase… Obiectele nemaivazute raspandite prin toata casa (despre care curand avea sa afle ca erau niste lucruri cat se poate de obisnuite, o masina de scris ori un binoclu, dar care la vremea aceea ii pareau fantastice, amenintatoare)… Si, mai presus de orice, acest om ciudat care isi cam tragea un picior si parea la fel de rezervat ca Adam. Se tinea la distanta, si, in ciuda zambetului sau blajin, Adam bagase de seama ca se uita la el cu stinghereala, de parca i-ar fi fost teama. De trei ori pe zi ii lasa mancarea pe masuta din apropierea patului.

— Multumesc, domnule, ii spunea Adam cand, la iesire, il lasa sa contemple de unul singur lucrurile noi care il inconjurau.
Intr-o zi, acest om, al carui nume, Karl, il aflase intre timp, a sovait cand aseza mancarea pe masuta patrata. Mirosul iute al supei de legume a umplut camera si i-a facut pofta.
— Nu-mi mai spune domnule. Zi-mi tata! a spus Karl. Apoi a iesit din camera inca si mai iute decat de obicei, parca infricosat de vorbele rostite.

Caraghios, se gandise Adam. N-avea cum sa-l socoteasca tata pe omul acela si nici nu-i trecea prin gand s-o faca. Era atat de deosebit, nu semana cu nici unul dintre cei cunoscuti de el pana atunci, arata ca o faptura inchipuita, scoasa din cine-stie-ce basm fantasmagoric, cu parul lui blond, nu foarte diferit de culoarea pielii, cu niste ochi cu nuante schimbatoare, uneori verzi, alteori cenusii, diafani, ca niste cristaluri care au prins viata, cu obrajii rozalii si cu un nas care, intr-un fel ciudat, de-a dreptul absurd, parea triunghiular. Erau trasaturi ale cuiva nascut intr-un climat rece, Adam stia asta chiar si pe-atunci. A alungat gandul asta si s a apucat sa manance. Nu, nici vorba, Karl nu era tatal lui!

In zilele acelea dintai, Adam ramanea indelung in pat, cu picioarele incrucisate, cu spatele sprijinit de perete, si asculta sunetele din aceasta noua casa, sunete ciudate, necunoscute: pasii lui Karl, un lipait delicat pe podele; muzica din salon (nu stia sa mai fi ascultat vreodata muzica, oricum, nu astfel de muzica, atat de neobisnuita si de nepatruns, incat urechile lui nu stiau ce-ar trebui sa faca). Statea in pat si asculta mieunatul insistent al pisicii care l tinea sub observatie de pe dulap. Asculta insa mai mult decat orice altceva fosnetul indepartat si adormitor al valurilor sparte de stanci, care il potolea pana cand il cuprindea somnul.

Pricepuse de ce se afla acolo. Intelesese si ca facea parte dintre cei norocosi. Fusese adus ca sa inceapa o viata mai buna. Dar pe atunci nu se socotea nici norocos si nici nu-i trecea prin minte ce ar fi putut sa insemne o viata mai buna.
Cand aluneca in somn, se intreba daca nu-i lipseste orfelinatul, daca nu cumva din pricina asta se simtea trist. Nu avea insa nici o nostalgie si nici nu tanjea dupa trecut. In schimb, avea sa constate inca de pe atunci ca imaginea orfelinatului se pierdea in departare, se incetosa si devenea de nepatruns pentru ochii mintii. Intins in pat, cu clipocitul neincetat al valurilor in urechi, a inceput sa priceapa ca amaraciunea aceea nu avea sa treaca niciodata. Era un alt fel de tristete decat cea resimtita pana atunci.

Isi dadea intru catva seama ca in casa asta noua, alaturi de omul speriat si care il speria, avea sa treaca peste acel sentiment. Erau multe lucruri de care sa se teama in viata asta noua, dar teama nu mai era ceva nemasurat, tulbure si inspaimantator. Era ceva care putea sa fie stapanit. Acum stia. In felul asta izbutea sa adoarma. A tot dormit in zilele acelea de la inceput.

In cele din urma s-a apucat sa cerceteze locul, mai intai timid, aventurandu-se in afara camerei lui doar cand il auzea pe Karl plecand. Cum teama de lucrurile din jur pierea, incepuse sa ia carti de pe etajere si sa priveasca imaginile. Sa citeasca nu stia (asta avea sa urmeze in curand), petrecea insa vreme indelungata uitandu-se la fotografii de lacuri si de paduri despre care banuia ca se afla departe, prin tinuturi reci, pentru ca nici copacii si nici dealurile nu semanau cu ce vedea in jur. Copiii blonzi din ilustratii purtau haine groase, bine croite, erau bine dezvoltati si pareau fericiti, spre deosebire de copiii cunoscuti de Adam, asemenea lui, slabi si mereu obositi, iar unii dintre cei mai mici cu burti umflate, desi n-aveau mai nimic de-ale gurii. Poate ca era ceva mai lesne sa fii fericit daca erai imbracat cu haine frumoase, bine hranit si aveai parinti, se gandea Adam, poate ca de-acum inainte avea sa fie si el fericit. Imaginile acelea ii placeau, pentru ca il faceau sa se simta asemenea acelor copii, nu acelor de la orfelinat. Copiii aceia plini de sanatate trebuie ca aveau infatisarea lui Karl din copilarie, astfel incat, privindu-l pe fereastra cum trebaluia prin curte, si-l imagina patinand pe ghetusul vreunui elesteu sau la plimbare printr-o padure de pini. Astfel si-a dat seama ca si Karl era departe de locul lui de bastina.

A gasit si carti cu reproduceri de tablouri care infatisau femei oarecum asemanatoare celor din partea locului, insa mai implinite si cu ochi stralucitori, nu atinsi de galbinare ori de cataracta. Purtau flori la ureche si se uitau drept la el, parca-l intrebau de unde vine. Era asemenea lor, sau nu?