„Un copil ni s-a născut” Scrisoare pastorală a ÎPS Ioan Robu la sărbătoarea Nașterii Domnului, 2019

Iubiți frați și surori,

preacucernici părinți,

dragi persoane consacrate,

De fiecare dată când am început postul Adventului m-am gândit că, iată, Dumnezeu ne cheamă încă o dată să intrăm în noi înșine, în lumea noastră interioară, ca să vedem și să medităm un adevăr de bază al credinței noastre: Nașterea lui Cristos din Fecioara Maria.

Postul Adventului a voit să ne adune din risipirea noastră exterioară, ca „să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12). Adventul a voit să ne elibereze de orice gol interior și de orice apăsare, făcând să crească în noi speranța care vine de la Dumnezeu și nu de la oameni.

După perioada Adventului, timp de post și de rugăciune, timp de mai mare apropiere de „mângâierea Scripturii”, cum spune Apostolul Paul (Rom 15,4), iată-ne intrați în Sărbătoarea Crăciunului, în care medităm ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin profeți, și anume că „un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui și va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veșnic, principe al păcii” (Is 9,5). Asemenea păstorilor, cu ochii credinței și în simplitatea inimii, îl contemplăm pe Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, amintindu-ne de spusele Îngerului: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie, care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (Lc 2,10-12).

Știe toată lumea că noi, catolicii de rit roman, începem celebrarea solemnă a Nașterii Domnului în noaptea dintre 24 și 25 decembrie. Iar explicația nu vine numai din faptul că nașterea lui Isus a avut loc noaptea, așa cum spun Evangheliile, cât mai ales din ceea ce vrea să simbolizeze această noapte. Întunericul și noaptea sunt imagini a tot ceea ce a adus și aduce nefericire tuturor oamenilor. Or, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul care a luat trup omenesc, a venit să ia asupra Sa toată bezna întunericului, tot păcatul și toată vina omenească. Celebrând Crăciunul în miez de noapte, comunitățile credincioșilor, noi toți recunoaștem și mărturisim că iubirea lui Dumnezeu este mai tare și decât noaptea cea mai neagră. Simțim în inimile noastre că „Gloria lui Dumnezeu ne învăluie în lumină”; simțim căldura misterului Nașterii, de atunci și de acum, a Domnului, căci Isus continuă să se nască în lumea noastră, așa cum este ea. El știe să-și facă loc și acolo și atunci când nu este așteptat, când nu i se găsește un spațiu potrivit, așa cum a fost și la Betleem. Preferința sa însă rămâne inima și casa celor săraci, a celor care suferă în sufletul sau în trupul lor, a celor uitați și părăsiți. În toți aceștia Isus se naște și azi, mângâindu-i și alinându-i cum numai El știe, ca om și Dumnezeu.

Și se mai naște Isus și pe altarele adevăratei noastre Maici Biserici – Una, Sfântă, Catolică și Apostolică –, în Sfânta Euharistie, și prin ea se naște și în inimile noastre, atunci când ne împărtășim.

Este mereu viu cuvântul din Evanghelia Sfântului Ioan care afirmă despre Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, că „a locuit între noi”, în sensul că ne-a fost și ne este mereu aproape. Așa încât rugându-l, contemplându-l sau adorându-l, noi nu-l vedem pe Pruncul Isus ca pe unul ce stă departe de noi, aşa după cum evreii stăteau cu frică şi cutremur în faţa „slavei” lui Dumnezeu care se arăta printre fulgere și tunete pe Muntele Sinai, și nu aveau curajul să se apropie. Din contra, noi simțim apropierea Cuvântului care s-a făcut trup, adică a devenit om adevărat, om printre oameni și în oameni, purtând în ființa sa natura noastră omenească; ba mai mult, deși Dumnezeu adevărat, „s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce” (Fil 2,8).

Crăciunul a fost începutul unui drum pe care Isus avea să-l parcurgă prin mijlocul oamenilor acestei lumi, mergând împreună cu ei, ca „unul care a fost ispitit în toate, asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4,15).

Da, Isus „a locuit între noi”, adică a stat în mijlocul tuturor oamenilor, fără nicio deosebire; în mijlocul tuturor, dar, cum notam puțin mai înainte, i-a preferat pe cei umili și săraci, începând cu Fecioara Maria, mama sa, și cu Sfântul Iosif, tatăl său purtător de grijă. Apropiații lui erau copiii, suferinzii, bolnavii, cei asemenea păstorilor, pe care lumea îi considera păcătoși, mulțimile celor care nu contau, ale celor uitați sau izolați, respinși. El nu putea să respingă pe nimeni; tuturor avea să le dea vestea cea bună a păcii adevărate, a bucuriei senine și a mântuirii veșnice. Năvodul său era pentru toți: „Eu am venit ca să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 10,10).

Spunea Sfântul Augustin: „Vrei să înțelegi sublimitatea lui Dumnezeu? Înțelege mai întâi umilința lui Dumnezeu. Fă bine și umilește-te pentru binele tău, căci Dumnezeu s-a umilit nu pentru sine, ci pentru tine. Înțelege, așadar, umilința lui Cristos, învață să fii umil și nu te mândri.” Cum să nu ne deschidem inimile către cea mai mare speranță, știind că Isus este om ca și noi, mic și fără putere, deși Dumnezeu, sărac și culcat într-o iesle, dar care „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, s-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, și s-a făcut om”? Putem spune cu Apostolul neamurilor, fiecare dintre noi: „Ceea ce trăiesc acum în trup trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Cel care m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine” (Gal 2,20).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că meditarea misterului Nașterii Domnului trebuie să inspire viața noastră creștină: „După descoperirea acestor adevăruri sublime, nu ne rămâne decât să ne rugăm ca și viața noastră să fie curată, iar comportamentul nostru să fie sfânt; căci nu ar servi la nimic să cunoaștem toate acestea, dacă faptele noastre nu sunt bune.”

Voind cu iubire mântuirea tuturor, Cuvântul veșnic care s-a făcut trup pentru a locui printre noi ne cheamă să ne deschidem cu umilință către toți frații noștri, gata fiind pentru orice slujire, chiar până la jertfirea propriei vieți: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit eu” (In 15,12); și „dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, și noi trebuie să ne iubim unii pe alții” (In 4,11); „El și-a dat viața pentru noi. De aceea și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați” (1In 3,16). Cine ascultă de învățătura lui Isus se îmbracă în lumină și îi îmbracă și pe alții în aceleași straie de lumină și de pace.

Vouă tuturor din Arhidieceză, credincioși laici, preoți, persoane consacrate și oameni de bunăvoință, vă doresc din toată inima Crăciun binecuvântat și La mulți ani!

Ioan Robu

Administrator Apostolic