Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul Naţional: Cel mai recent film în care ai jucat a fost prezentat la Festivalul de Film Independent de la Roma. Despre ce film e vorba şi ce rol interpretezi?
Cristina Cepraga: Este vorba de o opera prima a unui regizor sicilian, Leonardo Frosina, o poveste despre apusul unei relaţii de dragoste, de aici şi titlul “Ultima frunză” (“l'Ultima foglia”). Este o analogie metaforică între toamnă şi finalul drumului în doi parcurs de protagonişti. Aici intervine noul, reprezentat prin culoarea verde - primăvara unei potenţiale noi iubiri, rol ce îmi aparţine. Interpretez o tânără barmaniţă româncă ce lucrează la periferia Romei - oraş foarte interesant descris de regizor - pentru a-şi câştiga existenţa, cu visul de a putea ca într-o bună zi să se întoarcă în ţara ei şi să îşi deschidă micul ei băruleţ “cu maşină de cafea italiană”, cum spune personajul meu, Ela. Este foarte interesant descrisă şi montată întâlnirea celor doi şi dezvoltarea “relaţiei”, mai mult sau mai puţin reală. Un film de autor cu multă simbolistică şi amprenta definitorie pentru stilul lui Frosina. Este un film ce lasă finalul destul de deschis şi interpretabil. Am lucrat cu o echipă tânără şi foarte serioasă.
Eşti de opt ani în Italia. Ai şi studiat actoria acolo. S-au legat lucrurile din prima sau ai întâmpinat dificultăţi?
Cred că perioada de acomodare a fost cea care mi-a dat calităţile umane de astăzi şi forţa de a crede în ce visam. Evident că au fost momente mai grele, dar cred că, atât eu, cât şi alte persoane, le-am fi trăit, oriunde ne-am fi aflat. Este o meserie cu multe suişuri şi coborâşuri, ai momente în care vrei să abandonezi şi să reîncepi viaţa de la capăt. Tocmai de aceea aproape toţi actorii pe care îi cunosc au şi alte preocupări, joburi pe lângă ceea ce fac.
De ce ai ales Italia ca ţară în care să te realizezi şi nu o alta?
Nu am ales Italia ca ţară în care să mă realizez. Este mult mai complex de atât. În primul rând, nu mă consider “realizată”, iar Italia m-a acaparat încet-încet. Mi s-a strecurat în suflet, creier, pori până la a mă acomoda unei realităţi concrete. Evident, mi-ar fi plăcut, ca oricărui actor tânăr, cred, să continui în State. De fapt, acesta era “planul” meu, dar viaţa a făcut ca eu să devin adoptată de Peninsulă şi de locuitorii ei. Cred că găsesc la italieni o anume familiaritate, iar în cazul meu, personal, am avut mereu fascinaţia Italiei, din familie. Unchiul meu din partea tatălui este de peste 40 de ani aici şi evident că asociez Italia cu poveştile din copilărie, cu mirosurile şi gusturile pe care le aveam datorită cadourilor primite de la el. Primele desene animate şi apoi filme mi le trimitea el şi chiar şi acum, la maturitate, regăsesc anumite senzaţii impregnate undeva în subconştient.
Ce te-a determinat să-ţi cauţi norocul departe de ţară şi nu aici?
Am avut nevoie de o perioadă de linişte, departe de tot ce făcusem în trecut. Am vrut să înţeleg cine sunt, să o iau de la capăt, să învăţ, dar, mai ales, să mă cunosc pe mine. În ţară nu reuşeam să fac acest lucru, deoarece veneam după mulţi ani de experienţă în tv, ani în care am moderat multe emisiuni, dar nu era exact ce îmi doream. Am terminat Facultatea de teatru şi voiam să joc. Nu ştiam să gestionez faptul că devenisem cunoscută şi nu mă regăseam în “descrierile” făcute de alţii. Era ca şi cum mă sufocam. Era o formă de claustrofobie media, din a cărui labirint nu puteam ieşi.
Care sunt problemele cu care se confruntă o tânără actriţă din România care vrea să se remarce la Roma?
Depinde ce vrea să facă exact cu viaţa ei şi depinde enorm de norocul pe care îl are. Problemele cred că se rezumă la şansă. Evident, pot adăuga faptul că trebuie să îţi permiţi să studiezi, să îţi plăteşti o casă, traiul zilnic şi aşa mai departe. Dar problema asta este şi a actriţelor din alte oraşe ale Italiei.
În toţi aceşti ani petrecuţi în Peninsulă ai jucat în filme, seriale, piese de teatru. Care au fost cele mai mari realizări ale tale de până acum?
Întotdeauna am considerat că ce fac în momentul respectiv este cel mai important. Am învăţat să fiu cu picioarele mai pe pământ.
Cu ce vedete ale cinematografiei şi scenei italiene ai colaborat? Ce impresie ţi-au făcut?
Nu cunosc vedete. Cunosc oameni. Dacă m-a impresionat vreun artist mai cunoscut, cu siguranţă a făcut-o prin modestie şi profesionalism. Aşa cum a fost întâlnirea cu Gianni de Gregorio, alături de care am lucrat. Evident că am sperat când am dat probe cu Bertolucci sau Tornatore, dar, în general, visez să lucrez, cum am spus, cu profesionişti, oricare ar fi numele lor.
În ce piesă de teatru joci acum, la Roma?
Acum pregătim un spectacol după Jodorowsky. Vom vedea când şi cum se va face.
Visezi la un rol consistent într-un film al unui regizor român. Te-a contactat cineva din România pentru asta?
Normal că îmi doresc să joc, în sfârşit, şi într-un film românesc. Aştept să am şi oportunitatea asta.
Ai văzut cele mai recente filme româneşti?
Cel mai recent film românesc pe care l-am văzut este “După dealuri”, al lui Cristian Mungiu. Excepţional. Nu le-am văzut pe toate, doar pe cele care au apărut pe DVD sau în cinema aici. Am văzut recent şi filmul lui Paul Negoescu, “O luna în Tailanda”, la Venezia. Am mers special şi mi-a plăcut. Abia aştept să văd şi minunaţia de lume a lui Purcărete.
Cu muzica mai cochetezi sau ai abandonat-o cu totul în favoarea actoriei?
Aşa, “în casă”, cânt cu o trupă de jazz. Dar pentru noi. Facem mici jam-sessions. Ne distrăm.
Au existat situaţii, momente, în Italia, când te-ai simţit mândră că eşti româncă?
Evident, de câte ori câştigă un film românesc un premiu mă mândresc deşi, deocamdată, am jucat doar în filme străine, nu şi în producţii româneşti. Acum aştept cu nerăbdare să văd “Poziţia copilului”.
Eşti căsătorită de doi ani cu un om de afaceri italian. Cum te răsfaţă?
De ce ar trebui să mă răsfeţe? (râde)
Eşti o femeie frumoasă. Şi actriţă, pe deasupra. Nu e gelos când te vede, pe ecran, sărutându-te cu un alt bărbat?
Consider că am lângă mine un om inteligent.
