Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru cine cunoaste personalitatea lui Nanni Moretti, presedintele juriului celei de-a 65-a editii a Cannesului, e limpede ca jurizarea s-a desfasurat oarecum asemanator cu meciul cardinalilor din "Habemus Papam"! Adica cel care a condus tot jocul a fost "Nanni", care a facut din palmares un mixtum compositum de premii "mai presus de orice banuiala" si de premii marcate de o subiectivitate dezlantuita… Iata faptele, adica filmele si premiile. Pentru ca restul cum spunea chiar Moretti, citand cantecul lui Dalida , restul nu inseamna decat parole, parole...
Palme d’or: "Iubire", de Michael Haneke. Am scris pe larg, saptamana trecuta, despre acest film tulburator. Voi spune doar ca austriacul Haneke intra acum in clubul foarte select al cineastilor care au doua "Palme" la activ si ca regizorul a urcat pe scena impreuna cu cei doi splendizi octogenari: Emmanuelle Riva si Jean-Louis Trintignant (regulamentul prevede ca premiile de interpretare nu pot merge la actorii din filmul distins cu Palme d’or). A fost, asadar, una dintre editiile festivalului la care cel declarat "marele favorit" a fost declarat si castigator, deci o Palme d’or fara surprize.
Surprizele incep dupa. Absolut nimeni nu se astepta, nici chiar cei mai excentrici pariori, ca al doile premiu ca importanta, Marele Premiu (Le Grand Prix), sa mearga la un film plasat in coada tuturor clasamentelor, dar care are marele merit ca vine din Italia, iar Nanni Moretti a fost hotarat sa le faca italienilor o bucurie, ceea ce a si reusit! "Reality", al lui Matteo Garrone o comedie trista, iesita din mantaua "Bellissimei", despre un napoletan al zilelor noastre care isi pierde uzul ratiunii, convins ca "are talent" si ca trebuie sa fie selectat la Big Brother , e mult sub nivelul filmului despre Mafie, de acum cativa ani, "Gomorra", al aceluiasi Garrone (distins, si atunci, tot cu un Grand Prix). Trebuie sa imi recunosc dezamagirea: speram ca filmul lui Cristian Mungiu, care a facut o figura mult mai buna in competitie si in receptia critica, sa fie filmul distins cu Grand Prix. N-a fost sa fie. In schimb, i s-a acordat Premiul pentru scenariu. Important este ca Mungiu "a confirmat", si ca, pe o scena pe care, in 2012, n-a mai urcat nimeni din Est, a facut-o el, cu "Dincolo de dealuri" si cu actritele lui, Cosmina Stratan (28 de ani) si Cristina Flutur (34), care au castigat, impreuna, Premiul de interpretare feminina! Amandoua "iesence", amandoua jucand cu o concentrare si cu o daruire iesite din comun, amandoua la debut in lungmetraj! Sa castigi premiul de interpretare, cu primul film, la cel mai important festival al lumii asta se cheama Destin! Pentru ideea de a le acorda actritelor noastre premiul, si nu actritei coreene cu nume complicat, vazuta de presa ca marea favorita, Nanni Moretti merita felicitari!
Premiul de interpretare masculina a mers in Danemarca, la un actor cunoscut, Mads Mikkelsen, pentru rolul din "Vanatoarea" lui Thomas Vinterberg (cu cinci etaje sub mai vechiul "Festen"); portretul unui educator, de la o gradinita, acuzat pe nedrept de pedofilie, viata unui om care vireaza in infern, din cauza unei fetite care minte.
Cel mai stupefiant premiu a fost Premiul de regie, de altfel si fluierat la scena deschisa, "Post tenebras lux", al mexicanului Carlos Reygadas, o poveste dezlanata, indecisa stilistic, despre o familie din "Mexicul profund"… La petrecerea mexicana de dupa proiectia filmului lui Reygadas de la Cannes, in toiul noptii a descins politia (chemata de vecinii exasperati de galagie) si care, stupoare, le-a confiscat "mescal-ul" (bautura traditionala mexicana), pe motive ca nu avea acte vamale! Asa ca, poate, premiul are si un rol consolator, evita un scandal diplomatic, si mai scoate palmaresul din perimetrul Europei, unde este, altfel, cantonat!
In rest, palmaresul a mai cuprins si un Premiu al juriului, care i-a fost acordat veteranului Ken Loach, pentru comedia sociala cu whisky, plasata evident in Scotia, "Partea ingerilor", dar poate si pentru ca, in juriu, regizoarea britanica Andrea Arnold a stiut sa-si impuna punctul de vedere. Ceea ce nu au stiut, deloc, francezii din juriu, creatorul de moda Jean Paul Gaultier si actrita Emmanuelle Devos, care, vrand nevrand, au lasat selectia franceza complet pe dinafara, desi, mai ales filmul atat de special al lui Leos Carax "s-ar fi incadrat" perfect, fara sa se mire nimeni, la absolut oricare dintre premii! A rezultat o nedreptate, dar nu e singura, nici prima, nici ultima, ce sa mai spuna americanii, ce sa mai spuna Wes Anderson, ce sa mai spuna coreenii, care, nici ei, "nu au luat" absolut nimic, desi, fara indoiala, ar fi meritat-o, cel putin tot atat cat Garrone… Dar, cum s-ar spune, "c’est la vie", orice palmares inseamna alegere, si orice alegere inseamna renuntare.
Pentru istoria filmului romanesc, editia 2012 va ramane ca editia "Dincolo de dealuri", editia cu "Alina si Voichita" premiante, editia care da, din nou, marelui public de acasa sansa de a accepta, de a adopta si de a iubi filmul romanesc!
