Modelul american

Am pentru copilărie şi adolescenţă, petrecute în Timişoara anilor 35-47, o amintire sfântă. Sunt un amestec de viaţă şi moarte, violenţă, duioşie şi curaj. E cea mai frumoasă parte a vieţii mele. Atunci, pe când stăteam la coadă la cinematografe precum Capitol, Apolo, Corso sau Tivoli, filmul era pasiune de copil.

Colaboratorii mei, Vintilă Corbul şi Mircea Burada, au egalat şi chiar au întrecut maeştrii genului. Ca de obicei, nu m-am temut să iau alături de mine un “as” al comediei, pe Jean Constantin, o legendă a filmelor mele. Comisarul şi Limbă dau naştere unei perechi unice în cinematografia românească. Pe copii i-am ales dintr-o şcoală, în timp ce jucau fotbal. Revelaţia filmului, alături de copii, a fost actorul Ion Riţiu.

A face un film poliţist, care să semene cu cele americane văzute de mine în 1936-1942, părea un vis irealizabil în perioada comunistă.
 “Cu mâinile curate” (1972). Totuşi, un scenariu scris de Petre Sălcudeanu şi Titus Popovici în 1971, mi-a dat posibilitatea să-mi amintesc de doi actori americani – James Cagny şi Humphrey Bogart – şi de filmele cu gangsteri ce-mi influenţaseră copilăria, atrăgându-mă către film, devenit mai apoi propria mea viaţa.

Pasiunea pentru filmele poliţiste poate că ţine şi de faptul că am în familie un bunic şef de poliţie (tatăl mamei) şi un unchi comisar în Bucureştiul anilor 1935-1951. Aşa s-au născut comisarul Miclovan, Lăscărică şi Semaca.

Trecând cu greu de cenzura de partid, filmul a avut un imens succes de public şi de presă. A realizat un record de spectatori în întreaga lume, chiar şi dincolo de “cortina de fier”. Pot spune că a fost cel mai vândut şi mai de succes film exportat în deceniul opt.
Acţiune a filmului se petrece în 45-46, când România era încă sub ocupaţia trupelor sovietice şi se îndrepta spre dictatura comunistă. Am trăit acele vremuri şi mi-a fost uşor să le reconstitui, cu toată fidelitatea.

“Ultimul cartuş” (1973). Succesul primului film şi, în mod deosebit, surprinzătorul succes al comisarului Miclovan m-au determinat să-i cer lui Titus Popovici “învierea” personajului. Titus nu a fost de acord, drept pentru care am renunţat.

Astfel, cea de-a doua serie trebuia să continue cu comunistul comisar Roman, iar regia îi era încredinţată prietenului meu Iulian Mihu. Mihu era un mare regizor, foarte original, fără a căuta originalitatea cu orice preţ, cu un umor special pe care nu vroiau să-l înţeleagă.
Aşa se face că Titus Popovici, cu puterea politică pe care o avea, i-a luat filmul şi m-a obligat pe mine să-l fac. Destul de “contre coeur” după refuzul “învierii” lui Miclovan, am schimbat foarte mult scenariul, l-am adaptat subiectului primului film.

În “Ultimul cartuş” am încercat o formă de comedie care, câţiva ani mai târziu, îmi va folosi la producţia filmului “Nea Mărin miliardar”.
Ca subiect: comisarul Roman îşi continuă activitatea, copiind până la urmă metodele lui Miclovan, adică folosind abuziv pistolul, dar în interesul apărării ordinii şi contra hoţiei atât de bine înfiptă în societatea românească aflată în tranziţie, ca şi azi.

“Un comisar acuză” (1974). “Un comisar acuză” este realizat după o idee a mea, în colaborare cu Vintilă Corbul şi Eugen Burada. Vroiam să demonstrez în primul rând că un erou poate, şi nu e rău să “învie”.

Comisarul se numeşte Moldovan deoarece autorii scenariului sunt alţii decât la primele două filme poliţiste. Fundalul istoric îl constituia noiembrie 1940 – perioada Statului Naţional Legionar, filmul pornind de la 26-27 nov., cu evenimentele de la închisoarea Jilava, şi sfârşindu-se cu moartea comisarului pe dealul mănăstirii Plumbuita.

La vizionarea cu cerberul cenzurii, poreclit “Dumnezeu”, filmul a trecut prin furci caudine, scoţându-se, dar mai ales introducându-se scene care nu prea se lipeau de subiect. Am fost obligat să transform anumite nume. De exemplu: Iorga în Jugu, Jilava în Viraga, Magearu în Măgureanu, Rioşeanu în Roşianu, etc.

Am întrebat: “De ce?” şi mi s-a răspuns că “trebuie evitat a provoca contestaţii din partea unor familii”. Stupid, trebuie să recunoaştem!
Chiar cu exagerarea rolului jucat de comunişti în acea epocă şi a unor aprecieri asupra regimului antonescian, cerute de cenzură, dar care nu-mi erau la inimă, am considerat apariţia filmului ca pe o victorie.

 “Revanşa” (1978). Cu acest film dorinţa mea de a readuce la viaţă un erou de film dispărut se împlinea. E iarna lui 1941. Comisarul Moldovan trăieşte!

Pe fondul unor evenimente extrem de importante pentru ţara noastră, schimbarea unui regim politic extremist cu o dictatură militară, continuă aventura comisarului căutat de poliţia politică.

“Rebeliunea legionară” apărea prima dată într-un film, iar rolurile jucate de Germania şi Hitler erau prezentate cu obiectivitate. Restul nu mai conta. Poate în anumite momente ale filmului, după acţiunea cenzurii, exprimam aprecieri care erau contrare sentimentelor mele de-o viaţa. Totuşi, cred că am avut un mare curaj de a aborda această pagină din istoria României şi şansa uriaşă de a o transforma într-un film văzut de jumătate din populaţia ţării.

Legionarii şi generalul Antonescu constituiau subiecte tabu care, sub aparenţa unui film de aventuri, se transformaseră în istorie. Fără să vreau dădusem naştere filmului istoric de aventuri şi în cinematografia română.

Şi în această producţie am realizat scene de acţiune şi cascade la ce mai înalt nivel de profesionalism. Cu o echipă bună de cascadori şi cu imaginaţia mea, puteam face orice îmi trecea prin cap. Unele dintre secvenţe sunt adevărate premiere: căderea de pe dealul Plumbuita, capul scufundat în WC, coborârea pe zidul Prefecturii Poliţiei, lupta din lift, duelul din abator.

O altă şansă importantă pentru mine a fost colaborarea cu un grup de actori excepţionali: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Ion Besoiu, Mircea Albulescu, ca să amintesc doar pe câţiva.

“Duelul” (1981). După “Revanşa” am scris un scenariu- “Recviem pentru comisar”- în care încercam să închei destinul comisarului Moldovan, pornit în urmărirea celui care i-a ucis băiatul la finalul filmului precedent. Scenariul nu a trecut de cenzură.
Cu filmul “Duelul” am reuşi să intru în producţie pretinzând că vreau să fac un film cu copii, despre copii, dar plasând acţiunea în septembrie 1939, la începutul celui de-al doilea războil. Obsesia istoriei!

Filmul a fost realizat în 1981 şi a constituit pentru mine o aduce aminte a marilor filme americane ale anii 30, din seria “Îngeri cu feţe murdare”, “Copii străzii”, “Oraşul copii” – filme de vis ale copilăriei mele. Succesul a fost sigur şi spectaculos. Încheiam astfel seria filmelor poliţiste retro, prin care mi-am permis să fac cunoscută românilor o lume splendidă, dispărută după apariţia comunismului şi rămasă fără moştenitori.