Palmaresul De Niro.

La ceremonia de premiere, presedintele juriului, Robert De Niro, si-a incheiat micul discurs improvizat in acea combinatie de franceza si engleza, zisa frangleza: 'J'espere que it's OK!'. Da, Mister President, e un palmares OK!

Sigur ca au existat si victime cola­te­rale. Si inca ce victime! Cativa mari cineasti (finlandezul Kaurismaki, ita­lie­nii Moretti si Sorrentino) au venit cu filme exceptionale si au plecat fara nici un premiu, ceea ce e pe cat de nedrept, pe atat de normal… 'Cum vi s-a parut filmul lui Nanni Moretti, «Habemus Papam», si cum vi s-a parut Michel Piccoli in rolul Papei?', a fost intrebat, cu un ton de repros subinteles, presedintele De Niro, la conferinta de presa a juriului, imediat dupa festivitate: 'Mi s-au parut extraordinari, dar n-am avut decat sapte premii!'. Care, de fapt, au fost opt, pentru ca Grand Prix (Marele Premiu) a fost acordat ex-aequo, cu o aprobare speciala data de condu­ce­rea festivalului, fiind vorba despre o editie atat de densa si atat de diversa. Asa­dar: PALME D’OR: 'The Tree of Life' ('Arborele vietii'), de Terrence Malick. Modul cel mai atipic posibil de a face film, provenind, paradoxal, din lumea pragmatismului absolut: in­dustria cinematografica americana. Autorul e un mare cineast, care, la 68 de ani, se afla doar la al cincilea film. E si un intelectual autentic (profesor de filosofie si de religie, tra­du­ca­tor din Heidegger, critic indepen­dent); e si un om care are oroare de ex­punere, nu urca pe scena, nu apare la conferinte de presa, nu se lasa filmat, cea mai recenta fotografie a lui dateaza de acum cinci ani! Americanii ii spun 'geniul secret'. Filmul lui (despre care am scris in Jurnalul de vineri) e o splendida sfidare a tot ceea ce presupune 'cinema-ul de public'.

Cu alte cuvinte, un 'film de autor', o opera stranie si tulburatoare, un fel de jurnal autobiografic si cinematogra­fic al unui filosof, in care bietul 'mi­crocosmos uman' e plasat in contextul cosmosului infinit si al istoriei vie­tii pe Terra… Intr-adevar, iti trebuie geniu ca sa aduci, in acelasi film, si pro­vincia americana a anilor ’50, si di­no­zaurii (care se pare ca ne-au stapanit planeta 160 de milioane de ani), si sa nu fii catusi de putin ridicol, dimpotriva, sa fii sublim… O Palme d’Or oarecum muzeala, pentru ca e greu de crezut ca marele public va rezista, peste doua ore, la un film 'de stare', la o simfonie vizuala, in care nu e usor de inteles 'cine cu cine si de ce'... Va fi foarte interesant de vazut cum va trata pragmaticul Hollywood acest film anticonventional, care nu-i vine deloc manusa, si cum o sa claseze Oscarurile o superproductie cu staruri (Brad Pitt, Sean Penn), dar cu un metabolism de film experimental. In orice caz, Oscarul pentru cea mai buna imagine e ca si dat!

GRAND PRIX (Marele Premiu), ex-aequo, filmul turc 'A fost odata in Anatolia', de Nuri Bilge Ceylan (in tonuri demne de un Gogol al cine­ma­tografului, o ancheta judiciara, in Turcia profunda), si filmul belgian 'Pustiul cu bicicleta', al fratilor Dardenne, povestea unui copil blond, im­bracat in rosu, cu nume rusesc, abandonat de un tata incapabil sa-l iu­beasca, in timp ce el, copilul, are o in­finita capacitate de a iubi. Un film ca o 'mica serenada', cu o linie melodica simpla si desavarsita.

Premiul pentru regie a fost cas­tigat de un regizor danez, Nicolas Winding Refn, pentru un film ameri­can de gen, 'Drive', cu urmariri, san­ge, suspense, batai, explozii, valize cu bancnote si tot tacamul, dar un tacam de argint sau de colectie, stralucitor de bine facut! Acest danez talentat, cu un destin de roman de aventuri, e un om fara studii de cine­ma (exmatriculat si dezertor din diverse scoli), si care declara ca s-a inspirat din povestile Fratilor Grimm! Nu degeaba sustine mama sa ca e ge­nial (si la conferinta de presa, si pe sce­na, regizorul de 41 de ani a tinut sa spuna acelasi lucru: ca mama sa i-a spus intotdeauna ca e genial! Deci, dincolo de umor, considera ca e lucrul care i-a folosit cel mai mult)… Un lucru e sigur: dintre toate titlurile palmaresului, e singurul care va face bani. Multi.

Premiul Juriului: 'Poliss', de Maiwenn (actrita si regizoare nascuta in Franta, in 1976), despre o brigada de politie la lucru, in stilul unui serial american bine facut. Este, poate, singurul titlu supraevaluat din palmares. Un 'Vive la France!' al juriului?

Premiul de Interpretare Masculina: Jean Dujardin, in 'Artistul', de Michel Hazanavicius – despre epoca de aur a cinematografului, intr-un memorabil film mut, in anul de gratie 2011! Este si titlul subeva­luat al palmaresului (in sensul ca me­rita ceva mai mult). Jean Dujardin, in rolul starului glorios si decazut, are un farmec comparabil cu cel al unui Douglas Fairbanks sau chiar al unui De Niro, dar n-a avut parte pana acum de o industrie care sa-l lanseze cu adevarat. Incepand cu acest Cannes, s-ar putea sa aiba. Cel mai renumit producator american a promis, la festival, ca-l va lansa peste Ocean ('Cine e acest Dujardin? E cunoscut in Franta? Pentru ca in America o sa am eu grija!').

Premiul de Interpretare Feminina: Kirsten Dunst, in 'Melancholia', de Lars Von Trier. S-ar putea scrie un intreg eseu despre atitudinea juriului de a premia, indirect, un au­tor declarat persona 'non grata' la fes­tival (Catherine Deneuve a avut o buna observatie, spunand ca e ade­varat, omul a spus niste ineptii, dar si mai inept e modul in care s-a servit presa de toate ineptiile sale, scotan­du-le din context si amplificandu-le). Premiul a fost acordat tocmai pentru a sublinia faptul ca omul e una si opera e alta. Asa ca trofeul i-a revenit blondei fosta 'Maria Antoaneta', care joaca la Von Trier o tanara ma­nia­co-depresiva-excentrica-melancolica-vizionara, astenizata de propria nunta, dar nu si de sfarsitul lumii.

In fine, cel de-al saptelea premiu, si ultimul, al unui palmares prea mic pentru o editie atat de mare, Premiul pentru scenariu, a fost acordat regizorului israelian Joseph Cedar, pentru 'Nota de subsol', genul 'comedie intelectuala de actualitate', despre rivalitatea dintre un tata si un fiu in mediul universitar. Un scenariu pe care si un Woody Allen ar fi fost bu­curos sa-l scrie. In loc de concluzie: editia 2011 va ra­ma­ne in istorie ca editia Terrence Ma­lick, editia unei Palme d'or care a in­cer­cat sa im­pinga, fie si milimetric, dar mai departe, li­mi­tele celei de-a saptea arte...