Un comisar acuză

•REPLICĂ/Nnicolaescu răspunde acuzaţiilor de monopolizare a cinematografiei
Sătul să fie arătat cu degetul pentru că în timpul regimului comunist a fost cel mai prolific regizor, iar după ’89 a continuat să obţină finanţare pentru proiectele sale, Sergiu Nicolaescu explică pe larg într-un comunicat felul în care a ajutat producţia de film românesc.

Cu cîteva zile înainte de a-şi lansa cel de-al 72-lea film din carieră, Sergiu Ni­co­laescu a decis să ia poziţie în faţa celor care au încercat să-i con­teste valoarea şi profesionalismul printr-o serie de afirmaţii făcute în ultimii ani. “Din acest moment nu voi mai accepta acuzaţii nemoti­va­te. Cred că merit consideraţia co­le­gilor cineaşti, indiferent de vîrstă, uitînd de invidie, deşi aceasta e o tră­sătură şi de natură artistică!”, pre­cizează regizorul.

FILM ÎN EPOCA DE AUR.  Ţi­nînd cont de situaţiile întocmite de R.A. Româniafilm, Nicolaescu ex­plică mo­dul în care filmul româ­nesc s-a autofinanţat încă din perioada anilor ’50-’60. “România­film colecta banii în­casaţi din vînzarea bile­telor de ci­nema din toată ţara, după care o par­te din sumă era distribuită pentru producţia de film românesc. Astfel, cinematografia nu apărea în bu­getul de stat. Nimeni nu putea sus­ţine că partidul finanţa filmul ro­mâ­nesc. Era singura artă din Ro­mâ­nia care se autofinanţa, spuneau ei. În realitate, partidul acorda 200.000 de dolari pentru cumpă­ra­rea de filme occidentale. După ce acestea rulau pe piaţa românească, su­mele provenite din difuzarea lor constituiau baza producţiei interne de filme. Din această cauză nu apă­rea cinematografia în bugetul de stat. Vînzarea filmului românesc în străinătate era un alt mijloc de încu­ra­jare a filmului autohton. Pe un scurt­metraj românesc (“Memoria trandafirului”), Columbia a plătit 20.000 de dolari (1963), în timp ce “Tudor Vladimirescu” a fost vîndut în Italia cu 3.000 de dolari. Din vînza­rea filmului “Mihai Viteazul” – 200.000 de dolari, echivalent astăzi a 1,5 milioane de dolari, au putut fi realizate alte filme româneşti importante. De asemenea, prestaţiile de servicii pe care le făceau cineaştii români aduceau sume în plus la bugetul cinematografiei, precum şi colaborarea cu străinătatea privind realizarea unor filme româneşti în coproducţie, precum: “Columna” (CCC Film – Berlin), “Mihai Vitea­zul” (Omnia-Film, München); “Balta­gul” I.G.I. Cinematografique) etc. Putem spune că filmul de lungmetraj a făcut mai puţine plecăciuni regi­mu­lui ceauşist, cinematografia evitînd într-o măsură mult mai mare concesiile pe care artele erau obligate să le facă dictatorului, cum se întîm­pla frec­vent în breasla scriitorilor, muzicienilor sau plasticienilor.

CRIZA CINEMATO­GRA­FI­EI. Despre criza cu care se confruntă cinematografia românească în ultimii ani, Nicolaescu afirmă: “Situaţia din ultimii 13 ani, cu două excepţii – «Paradisul în direct» şi «Garcea şi oltenii» –, ne dezvăluie clar o criză a cinematografiei româ­neşti care se manifestă printr-o scă­dere drastică a numărului de spec­tatori, asemănătoare crizei europene ce a pornit din Franţa prin ’70-’71, urmată de Italia, Spania, Por­tugalia şi prin 1976-1978 de Ger­mania. (...) Nu-mi propun să vă dezvălui cauzele scăderii numărului de spectatori din cinematografe, ci doar să afirm că această criză, ce a durat în Europa 10-15 ani, nu a dis­pe­rat pe nimeni, ci­nematografele nu s-au vîndut pe lucru de nimic unor in­vestitori în jocuri de noroc, discoteci sau restaurante, astfel încît, după un anumit număr de ani, au rămas pe aceleaşi bulevarde ale ma­rilor capitale eu­ro­pene. Desigur, ele au suferit transfor­mări, în sensul că o sală ma­re s-a împărţit în 3-4 săli mai mici. În acest context, de semnalat este apariţia Mall-urilor (8-10 săli de ci­ne­ma) şi la noi, construite într-un loc comercial foarte aglomerat şi care se pare că vor readuce succesul pro­iecţiilor cinema­to­grafice. Ne doare însă dispariţia unor cinematografe ce funcţionau în întreaga ţară. Din ne­fericire pentru filmul românesc, din 800 de cinematografe au rămas vreo 40, dintre care doar 2-3 remoder­nizate!”

“PROFITORUL NICOLA­ESCU”. “Sunt unii colegi mai tineri care afir­mă că Sergiu Nicolaescu a mo­no­po­lizat cinematografia româ­nească. Le răspund: În primele 3 de­cenii (1960 – 1969; 1970 – 1979; 1980 – 1989) ocup locul I la numărul de spec­tatori. Am 131.275.789 de spectatori, din 1967 şi pînă astăzi (41 de ani), urmat de regizorii aflaţi pe lo­cu­rile 2 şi 3 şi care împreună fac ace­laşi număr de spectatori. În topul re­gizorilor români, dacă luaţi nu­mă­­rul de spectatori de la locul 11 şi până la 21 (George Cornea, Constan­tin Vaeni, Mircea Daneliuc, Liviu Ciulei, Malvina Urşianu, Dinu Tă­na­se, Nicolae Mărgineanu, Stere Gu­lea, Ioan Cărmăzan, Şerban Marinescu, Lucian Pintilie), împreună fac un număr egal de spectatori cu cei înregistraţi la filmele mele.

Dacă înmulţim 131 mil. de spectatori cu 3 lei/bilet de cinema, re­zultă 393 mil. de lei, din care mi-am plă­tit singur întreaga mea producţie de film ro­mânesc, dacă adăugaţi şi cei 200.000 de dolari proveniţi din vîn­zarea filmului “Mihai Viteazul” plus prestaţiile de servicii aduse de mine în România, însemnînd apro­ximativ 14 milioane de dolari, o să ajun­geţi la concluzia că şi eu am fi­nanţat o parte din producţia de film româ­nesc. În ultimii 18 ani am făcut 6 filme de lungmetraj, pe cînd îna­in­te de ’89 făceam 2 filme pe an. Sunt colegi de-ai mei care în aceeaşi pe­ri­oadă au făcut 14 filme, doi cu 13 şi al­ţii cu 11, ca să mă opresc aici. De unde aţi scos imaginea de “profito­rul Sergiu Nicolaescu”? Pe ce vă bazaţi cînd faceţi o asemenea afirmaţie? Cu cine mă comparaţi? În calitate de se­­nator, imediat după revoluţie, am fost iniţiatorul primei legi a cinema­tografiei, apărută în 8 februarie 1990, după o muncă în comun cu An­­tonie Iorgovan şi Mihai Constan­ti­­nescu, prin care am obţinut independenţa cinematografiei, trecînd direct la Guvern (ca şi TVR şi Radio­di­­fuziunea), iar un an mai tîrziu am ob­­ţinut pentru prima oară bani de la Bugetul de Stat pentru cinema­to­gra­fia româ­nească. Tot eu am fost ini­ţiatorul Legii cinematografiei nr. 630/2002, din păcate modificată 4 luni mai tîrziu prin Ordonanţa de Ur­­genţă nr. 64/2003 de Răz­van The­o­do­rescu, ministrul Culturii din acea vre­me, constituind momentul în care cinematografia a trecut din nou de la Guvern în subordinea Mi­nis­te­rului Culturii şi Cultelor! Nu am ocu­pat funcţii în cinema­to­grafie, ca Dan Piţa, Stere Gulea, Ra­du Gabrea sau Mircea Daneliuc, doar am ajutat cu consecvenţă filmul românesc şi nu am primit nicio­da­tă un salariu din partea cinema­tografiei. Am de­butat 7 regizori, în timp ce colegi de-ai mei au reuşit să debuteze unul sau doi. Ministe­rul Culturii cîte debuturi a încurajat?

Nu mă cred mai deş­tept!

Cei care susţineţi că eu am fo­losit banii Românieifilm şi ai CNC sau că am cîştigat multe concursuri încercaţi să vă recuperaţi banii pentru măcar un film şi apoi să mă acuzaţi pe mine, cel care mi-am re­cuperat banii tuturor filmelor fă­cute într-o viaţă de om şi în aceeaşi ţară!  E adevărat că am făcut filme ca scenarist, regizor şi actor, dar de ce vă supăraţi, încercaţi şi voi. Nu mă cred mai deştept sau mai talentat, avînd rezultate performante, aşa cum se observă din cifre. Nu, domnilor, explicaţia este că am mun­cit mai mult, mult mai mult!  În 41 de ani nu am reuşit să fac decît filme! Acesta-i adevărul! Nu am avut niciodată pînă acum ata­curi de acest gen din partea colegilor mei, dimpotrivă! Niciodată nu am făcut filme comandate de partid. Toate filmele mele au rămas in­tacte, chiar dacă au rămas cu observaţiile stupide ale cenzurii de atunci. Sunt unii colegi de-ai mei care îşi aduc aminte de curajul şi comportamentul meu în întîlnirile pe care le-am avut cu Nicolae Ceau­şescu la începutul anilor ’70. Trebuie să recunoaşteţi că în filmele mele au apărut pentru prima oară biserici şi preoţi (“Mihai Viteazul”, “Osînda”), au fost cîntate pentru prima oară: “Deşteaptă-te, româ­ne!”, “Treceţi Batalioane Ro­mâne Carpaţii”... Tot în aceste filme a fost văzut un rege (Carol I), dar şi por­tretele cu mare­şalul Antonescu şi re­gele Mihai I. Colegi precum An­­drei Blaier, Dan Piţa, Mircea Mu­reşan, Geo Sai­zes­cu, Elisabeta Bos­tan, Mir­cea Da­ne­liuc, urmaţi de Ioan Căr­măzan, Şerban Mari­nes­cu, Nicolae Corjos şi Lu­cian Pintilie, ca să menţionez doar cîţiva, au împărţit necazurile şi bucuriile îm­preună, într-o pe­ri­oadă mult mai grea pentru profesia noastră. Mi-am respectat întotdeauna colegii, înţele­gînd că avem o cine­matografie competitivă, care să continue tradiţia moş­te­nită de la Victor Iliu, Jean Geor­gescu, Ion Popescu-Gopo, dar şi alţi ci­neaşti care astăzi nu mai sunt printre noi (Iulian Mihu, Mircea Ve­roiu, Alexandru Tatos...).

• Sergiu Nicolaescu

Consideraţie

“Din acest moment nu voi mai accepta acuzaţii nemotivate. Cred că merit consi­deraţia colegilor cineaşti, indiferent de vîrstă, uitînd de invidie, deşi aceasta e o trăsătură şi de natură artistică!”

Încercaţi şi voi!

“Cei care susţineţi că eu am folosit banii Românieifilm şi ai CNC sau că am cîştigat multe concursuri încercaţi să vă recuperaţi banii pentru măcar un film şi apoi să mă acuzaţi pe mine, cel care mi-am recuperat banii tuturor filmelor făcute într-o viaţă de om şi în aceeaşi ţară! E adevărat că am făcut filme ca scenarist, regizor şi actor, dar de ce vă supăraţi, încercaţi şi voi.”

Ajutor

“Nu am ocupat funcţii în cinematografie, ca Dan Piţa, Stere Gulea, Radu Gabrea sau Mircea Dane­liuc, doar am ajutat cu consecvenţă filmul românesc şi nu am primit niciodată un salariu din partea cinematografiei. Am debutat 7 regizori, în timp ce colegi de-ai mei au reuşit să debuteze unul sau doi. Ministerul Culturii cîte debuturi a încurajat?”

Sergiu Nicolaescu, regizor