Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1993, la prima revenire în ţară după ani şi ani de refugiu în Suedia, Vasilica Tastaman i-a acordat un interviu realizatoarei de emisiuni tv, Ioana Bogdan. Sigur că din amintirile actriţei nu puteau lipsi cele referitoare la filmele cu Veronica.
„- Să vorbim puţin şi despre Veronica, un film pentru copii, care, după fulminantul succes de public, a intrat într-un con de umbră. Din anumite «motive politice», până în 1990 pelicula nu s-a mai reluat nici în cinematografe, nici pe micul ecran. Figurau în distribuţie două nume care ar fi trebuit, după indicaţii, să fie şterse din distribuţie, dar cum să faci cu personajele, să le decupezi din peliculă?La cine te referi?
La tine şi la Margareta...
A... da... amândouă... «fugite» din ţară...
Deci Educatoarea, Zâna şi împărăteasa furnicilor, în cazul Margaretei şi Vulpea în cazul tău...
Ce păcat!
Spune-mi, ce-ţi aminteşti de personajul tău, Vulpea?
Apariţia era grozavă!
Noi care te ştiam, te-am recunoscut în film după vocea ta cristalină, pentru că machiajul, masca atât de complicată - şi reuşită în acelaşi timp - îţi acopereau complet faţa.
Cât timp dura realizarea machiajului ăsta atât de complex?
Vrei să spui cât timp mă «costa» fiecare filmare... şi câtă răbdare, şi sănătate, şi energie...
Mă refer la «construirea» capului de vulpe, care era foarte veridic, la costum, la coada cea stufoasă ieşită ţanţoş din fusta elegantă...
De fiecare dată «machiajul», pregătirea personajului necesita trei ore-trei ore şi jumătate. Eram înconjurată de o echipă de extraordinari specialişti. Mi se machiau ochii şi apoi mi se «montau» urechile, fruntea, dar cel mai greu era cu «boticul». îl lipeau aici (arată sub comisurile buzelor), de-o parte şi de alta a gurii, cu o soluţie anume, uneori nu din prima încercare... Asta presupunea dezlipirea şi relipirea, până când boticul părea a fi parte integrantă a feţei mele.
De fiecare dată, uscau imediat lipitura cu foenul, lucru deloc deloc plăcut, să ştii... Uneori mă ustura pielea, chiar aveam dureri. Dar când totul era gata şi mă priveam în oglindă, abia aşteptam să „fiu" iar vulpea cea cochetă, dar hoaţă şi vicleană, care râvnea la răţişoara Veronicăi... Prin masca aia trebuia să mi se vadă expresia ochilor.
Mi-aduc aminte că, după terminarea filmărilor la cele două filme cu Veronica, timp de peste doi ani mi-au rămas, de-o parte şi de alta a gurii, două umflături mici, fostele punctele de lipitură... Dar... am răbdat cu stoicism. Am fost foarte cuminte, nici nu se putea altfel cu atâţia copii minunaţi în jurul meu şi cu o echipă de meseriaşi atât de devotaţi. Veneam foarte devreme la filmare, stăteam cele trei ore şi jumătate la machiaj, apoi îmi puneam costumul şi filmam... Cu mare bucurie! Costumul era foarte frumos, îl iubeam, dar...
Era incomod...?
Era, ce-i drept, dar l-am făcut eu să nu pară aşa.
Vulpea trebuia sa fie mlădie, agilă...
Vicleana dădea ochii peste cap, făcea piruete graţioase, trimitea bezele, pentru ca cei din jur să nu-i priceapă lăcomia şi planul ucigaş. Dar costumul era foarte gros, din stofă garnisită cu blană. Adu-ţi aminte splendida blăniţă din jurul gâtului, coada stufoasă superbă... şi socoteşte că filmările s-au făcut vara, afară, pe o căldură de 37 de grade...
Cu toată carcasa aia pe mine, trebuia să cânt (minunata muzică a lui Temi Popa), să dansez... Eram însă alături de oameni minunaţi, unici: marele Dem - Motanul Dănilă şi de minunăţia aia de copil, Lulu Mihăescu... sub ochiul atent al doamnei Zizi Bostan, care-şi conducea trupele ca un general de armată. Totul s-a sfârşit cu bine, filmul a avut un succes teribil de public. Uite, acum închid ochii cu încântare, retrăind clipele acelea în care ne mişcam într-un basm fermecat, adresat deopotrivă, celor mici şi celor mari..."
