Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iată, de ce ţi-e frică nu scapi: mă întrebam, în corespondenţa de ieri, cam ce poate înţelege un privitor "din afară" din filmul despre Ceauşescu: printre altele, din secvenţa cu vitrinele unui magazin de alimente umplute cu mâncare (şi aşteptând, ca un muzeu al produselor de ceară, vizita Tovarăşului, în clasica potemkiniadă), un comentator occidental a înţeles taman invers că acele vitrine indică faptul că varietatea produselor lăsa de dorit! (asta ca să vă amuzaţi).
Altul a înţeles că Tovarăşul a fost "mai mult un naţionalist decât un internaţionalist socialist" (e adevărat, e dificil să explici, mai ales dacă nu eşti istoric, cum acel "naţionalism" a fost un instrument de operare în favoarea puterii personale absolute). Comentatorul din Le Figaro recunoaşte: faptul că "autorul livrează copia brută, un fel de istorie fără vorbe şi fără repere datate nu te prea ajută să descifrezi misterul unui membru influent al Partidului Comunist Român devenit preşedintele României".
Deci, misterul rămâne! A nu se înţelege că ideea de a face acest film n-a fost o idee bună. Dimpotrivă, cu cât arhivele noastre de imagini ale istoriei vor fi mai scotocite şi mai divers montate, cu atât mai bine! Iar prezenţa unui asemenea documentar într-o vitrină internaţională de anvergura Cannes-ului e, evident, benefică. În bombardamentul de filme şi de imagini de la festival, te trezeşti că acele imagini despre "stima noastră şi mândria, Ceauşescu, România" te urmăresc, te obsedează, nu reuşeşti să le uiţi; nu uiţi, deşi ai vrea, privirile şmechere sau spinările încovoiate ori zâmbetele de golănaş sau gravitatea de peşte mort - ale unor personaje din apropierea Tovarăşului, intelectualii noştri de partid şi de stat.
Te urmăreşte şi faptul că n-ai reuşit să înţelegi care e criteriul după care autorul şi-a ales exemplificările: de pildă, de ce tocmai Radu Popescu şi Eugen Barbu au fost selectaţi ca să exemplifice discursurile în favoarea revoluţiei culturale, când oferta arhivelor ar fi fost mult mai bogată? Care a fost criteriul? Bănuiesc că în nici un caz criteriul estetic?! Poate criteriul că sunt morţi? (deci, "morţii cu morţii, viii cu viii"?)...
Dar să nu lăsăm fantoma lui Nicolae Ceauşescu să ne strice Cannes-ul! Oricum, marile spirite se întâlnesc: Carlos, părintele terorismului internaţional, a rivalizat cu Ceauşescu, în atenţia presei, fiind şi el în program cu o "ficţiune"de aproape şase ore - făcută ca un serial tv, pentru Arte, şi prilej de polemici la festival: unii spun că un film de televiziune nu are ce căuta aici, alţii susţin că e vorba despre un cinema de calitate şi că doar prejudecăţile stupide l-au ţinut în afara competiţiei! Polemica a mers până la nivelul de vârf al festivalului, selecţionerul, Thierry Fremaux, l-a vrut în competiţie, dar preşedintele Gilles Jacob s-a opus!
Înclin să cred că Gilles Jacob avea dreptate. Culmea e că însuşi Carlos, sângerosul venezuelean aflat în închisoare în Franţa, şi însurat cu avocata lui (franţuzoaică), protestează, pe motiv că filmul ar reprezenta un atentat la viaţa lui privată! Au şi teroriştii dreptul la intimităţile lor! Dar să nu-i lăsăm nici pe terorişti să ne strice Cannes-ul! (deşi, deja, l-au stricat, în sensul că, de 100 de ori pe zi, de câte ori intri la un film sau în Palatul festivalului, trebuie să te laşi controlat ca la aeroport, ceea ce nu numai că e incomod, dar îţi şi aduce mereu aminte pe ce lume te afli!).
Urmează un week-end foarte încărcat, pe Croazetă. Urmează şi o ploaie de mici premii paralele, în diverse secţiuni. La ora când scriu aceste rânduri mai sunt încă şase filme de văzut în competiţie, ceea ce e foarte mult. Nikita Mihalkov, cu "Exodul", va rula doar sâmbătă. Preşedintele juriului, Tim Burton, a spus că se simte ca Alice în Ţara Minunilor. Toată lumea moare de curiozitate să vadă cum o să rezolve "Alice" palmaresul, pentru că, e adevărat, de mult n-a mai avut Cannes-ul o selecţie cu atâtea filme bune! Legenda spune că atunci când Kiarostami a fost în juriu singurele cuvinte pe care le spunea despre câte un film erau: "mi-a plăcut!" sau "nu mi-a plăcut!".
În fond, la asta se reduce totul, la propriul gust; altfel nu se explică de ce, într-o revistă de cinema, un film din concurs e cotat ca extraordinar, iar în altă revistă, la fel de respectabilă, acelaşi film e numit o catastrofă, pe care, dacă o vezi, citez, "îţi vine să te arunci sub tren"! Aşa că, pe această linie şi din motive de timp şi de spaţiu, voi spune că "mi-au plăcut", şi le recomand neapărat pentru vizionare, mai ales două filme. "Biutiful", al mexicanului americanizat Alejandro Gonzales Inarritu (mult mai interesant acum decât în "Babel" sau în "21 Grame"), un film bântuit de moarte şi de poezie, un poem morbid şi stenic, în acelaşi timp, cu un Javier Bardem absolut memorabil.
Apoi "Bucuria mea", de Serghei Loznitza, un ucrainean născut în 1964, de formaţie matematician, aflat la debutul în lungmetraj, cu o imagine semnată de Oleg Mutu (432). E singurul film de debut din competiţie şi o mare revelaţie - despre vieţuirea şi supravieţuirea în "Rusia profundă", despre nebunie, violenţă şi autodistrugere, ca un blestem care se repetă, pe diferite spirale ale istoriei. Dacă cele două titluri nu vor figura în palmares, înseamnă că Alice nu va mai locui aici (adică în sufletul meu)!
