Zarurile nu au fost aruncate.

Cine nu si-ar dori sa vada fata lui De Niro de duminica, din momentul jurizarii? Nici un alt presedinte de juriu din lume n-ar putea exprima mai bine decat el ce inseamna sa fii incoltit si sa nu mai stii pe unde sa scoti camasa. Pentru ca, spre deosebire de alti ani, recolta compe­titiei 2011 a fost una foarte bo­ga­ta. Au fost si editii la care senzatia gene­rala era ca nici un film nu ar fi meri­tat Palme d’Or. Dar sunt si editii, cum e si aceasta, la care foarte multe ti­tluri ar fi apte sa castige Palme d’Or, fara sa se mire nimeni. Deci to­tul e o chestiune de gust si de al­chi­mie a gusturilor la nivelul unui ju­riu.

La fel, totul e o chestiune de gust si la nivelul criticii de film in­ter­na­tionala. Unora le place jazz-ul, altii prefera simfoniile, altii – manelele. La 'The Tree of Life' (Arborele vietii) al americanului atipic Terrence Malick, la sfarsitul proiectiei de presa s-a fluierat copios. In schimb, altii vad in el marele favorit al 'Palmei'. Din nou, o chestiune de gust, de intalnire, poate, dintre propriile obsesii si cele de pe ecran. In ceea ce ma priveste, mi s-a parut un film ravasitor, de o frumusete neobisnuita, dar foarte departe de ceea ce marele public intelege prin 'film'. E ca si cand intr-un tren s-ar dis­tribui 'Ulise', al lui Joyce. Pro­babil ca multe exemplare ar zbura pe fereastra sau ar ramane necitite.

Lo­gica narativa e si la Malick pulve­rizata cvasitotal, e vorba mai mult des­pre poezie vizuala decat despre sce­naristica, e vorba despre un amalgam de senzatii si de stari din 'ar­borele' oricarei vieti: des­co­perirea lumii si a propriului eu, sec­ven­te disparate dintr-o familie si dintr-o epoca istorica. Un poem ci­nematografic despre suferinta, moarte, credinta, iubire, facut cu mij­loace 'Disco­very', sprijinit pe ima­gini de o limpezime si de o preci­zie astronomica si pe o muzica di­vina. Aparatul plonjeaza, la propriu, in Cosmos (interior? exte­rior?), si totul se termina pe o plaja stranie, ca dintr-o insula a Pastelui al­bastrie, in care se intalnesc toti cei morti, intr-o simultaneitate a timpurilor si a varstelor, o plaja pe care te reintalnesti cu tine insuti, copil, si iti imbratisezi parintii, cum erau in tineretea lor. Ima­ginea in cautarea arhetipurilor...

Natura bucolica, arhitectura ci­ta­dina cea mai sofisticata, misterul nedezlegat al vietii. Se vede ca regizorul l-a tradus pe Heidegger, si e si profesor de Filosofie si de Religie! Unii au fluierat filmul, altii l-au gasit o facatura, in ceea ce ma priveste, m-a tintuit in scaun, cele peste doua ore, cu o pu­tere de fascinatie hipnotica, iar la sfarsit eram cu fata, recunosc, scaldata in lacrimi!

Culmea e ca la aceasta editie a fost lansata si varianta in culori, redescoperita si reconditionata, a 'Calatoriei in luna', de Melies! Un pionier al cinematografului fantastic visa inca din 1903 la Cosmos... Marile spirite se intalnesc: pe langa evadarea in spatiu a lui Malick, a aparut si 'Melancholia' lui Lars Von Trier! O planeta halucinanta, rotunda si argintie, se indreapta incetisor spre Terra si, in ciuda tuturor calculelor, o face praf; ultima imagine e un val urias de flacari care invadeaza ecranul, venind spre public. Daca esti un fan Lars Von Trier, atunci vei gusta din plin acest sfarsit al lumii, daca nu, nu... Trier a facut un film manifest 'romantic', cu estetica de rigoare, si im­par­tit in doua parti, o parte amintind de cinema-ul lui Altman, cealalta amintind de 'Sacrificiul' lui Tarkovski, iar impreuna amintind ce mare cineast ramane Von Trier!

Pacat ca despre conferinta lui de presa, care a provocat un scandal (dar asta e o alta poveste), se va scrie mai mult decat despre filmul insusi! N-am fost la acea conferinta, pentru ca, in paralel cu ea, era unica proiectie din festival a filmului despre Sarkozy, 'La Conquete' (in romaneste i s-ar potrivi mai degraba titlul 'Victoria'). O comedie politica delicioasa in otrava ei si care ar avea succes si la noi. Nu e un pamflet, nu e nici o 'demascare justitiara', e o fictiune inteligenta, bazata pe do­cu­mente, despre ascensiunea lui Sarkozy la putere (cinci ani de conflicte in propriul partid, antipatizat de Chirac, parasit de Cecilia, po­vestea unui om obsedat de pu­te­re, si stiind sa joace acest joc)... Personajele din film au numele perso­najelor din realitate si sunt jucate fara urma de caricatura de actori excelenti (se simte ca regizorul e si om de teatru, Xavier Durringer).

In sectiunea Un certain regard am vazut 'Loverboy', de Catalin Mitulescu. E o performanta sa fii selectat la Cannes, se stie, felicitari! Se stie si cat de greu se face un film azi la noi. Filmul poate fi vazut si ca un exercitiu regizoral credibil. Dar, sincer (apropo de gusturi), nu mi-a placut. Nu mi s-a parut catusi de putin atasant sau de interes, dimpotriva, modul in care e pusa in pagina povestea unei fete de cioban care devine prostituata, ghidata de 'pestele' ei zis 'loverboy'. Un rea­lism sordid si fara relief, cu un aer daca nu deja demodat, atunci deja-vazut, despre o lume urata si pri­mi­tiva, manelizata la propriu si la fi­gu­rat. Te intrebi, vorba lui Cioran, 'á quoi bon'...?