Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La “Te cunosc de undeva!” sunt nişte referinţe pe care, în mare parte, trebuie să le respecţi, respectiv ideea videoclipului şi elementele care ies în evidenţă. De asemenea, trebuie să ai grijă ca transformarea să fie reuşită şi să laşi personajul să iasă în evidenţă. Acolo nu putem să facem show-ul nostru, ca dansatori, ci să ne mulăm, să fim o “haină dansantă” a personajului. Vedetele trebuiesc un pic forţate, ca să le iasă personajul pe care-l au. Dar, mă inteleg bine cu vedetele de fiecare dată. Am învăţat că trebuie să laşi omul să-şi facă “fiţele” (râde)...
Dar am văzut ca eşti destul de exigentă şi de categorică la antrenamente.
Aşa este. Facând liceul de coregrafie, unde e disciplină ca în armată, nu am cum să fiu altfel. Acolo, mai primeai şi câteva corecţii – mă rog, eu am terminat Liceul de coregrafie în 1995, nu ştiu dacă s-a schimbat ceva între timp – dar pe vremea mea, primeai pedepse. Şi ştii, fără a fi sever nu poţi să faci performanţă. Nu-ţi iese, dacă nu pui disciplină în tot.
Te-a marcat perioada aceea?
Cred ca “marcat” e mult spus. Însă, uşor-uşor, mi-am restructurat comportamentul, în sensul că taceam foarte mult. După ce am terminat liceul, dacă nu mă întrebai nimic, eu nu vorbeam cu orele, pentru că noi aşa eram crescute. Nu aveam voie să ne uităm în ochii profesorului, să spunem, ştiţi, nu pot sa fac asta, pentru că mă doare. Te durea? Ieşeai afară. Şi dacă ieşi afară, nu faci repetiţii, nu faci studii, regresezi fizic. Nu ai voie să ai pauză de antrenament, dacă te pregăteşti pentru un spectacol de balet clasic. Pentru noi, durerea făcea parte din cotidian. Te obişnuieşti să dansezi cu durere şi în perioadele femeii în care unele nici nu se pot ridica din pat. Noi nu aveam noţiunea asta. Aşa am fost crescută, în ritmul ăsta, obişnuită cu ideea că nu am voie să mă plâng.
Tu ai început să dansezi la vârsta de cinci ani. Cum ţi-ai descoperit pasiunea asta?
Tata a lucrat în Operă şi am crescut, practic, prin culisele Operei din Bucureşti. Vedeam repetiţiile, costumele, mergeam prin locurile unde se depozitau decorurile şi mi se păreau imense. Acolo am văzut balerinele. Erau superbe, ca nişte zâne, şi mi-am dorit foarte mult să fiu şi eu ca ele. Prima mea profesoară a fost Elena Dacian, fiica domnului Ion Dacian. Mi-am dorit şi am visat să fiu balerină. Am fost bună la învăţătură, dar pentru mine, principal era baletul. Am luat o dată nota 7, la teză la fizică. Eram deja mare. Şi am primit pedeapsă corporală la balet.
Nu pot să cred!
În ziua aia am făcut 70 de abdomene, 70 de exerciţii pentru spate, 70 de ridicări de picioare, stăteam minute în şir în sfoară, în şpagat, am plecat din sală ruptă. Profesoara mea de balet din şcoală, doamna Mândrescu, căreia îi mulţumesc pentru tot ce m-a învăţat, spunea că “dacă eşti bun la balet, trebuie să fii bun şi la cultura generală”. Profesorii aveau responsabilitatea să scoată din tine un om care să facă ceva cu viaţa lui, nu să-şi piardă vremea în şcoala de balet, să nu facă nici cultură generală şi nici un bun balerin să nu iasă. Şi atunci era nevoie de acea disciplină. Eu nu regret nimic din ce s-a întâmplat, sincer! Acum, că sunt responsabilă pentru 16 oameni, câţi numără trupa noastră de balet, şi pentru un show, nu am cum să nu fiu severă.
Ce ai făcut dupa liceu?
După ce am terminat şcoala, am dat concurs la Operetă. Am stat acolo doi ani şi, din cauza problemelor financiare, pentru că salariul de debutant era unul mizer, în 1997, am plecat în străinătate, pe baza unui contract. Am fost pentru trei ani în Egipt, unde am lucrat ca instructor de gimnastică acvatică, instructor de dansuri latino şi mă ocupam şi de miniclub. Seara aveam spectacole de balet. Dansam inclusiv în poante.
În Egipt, mi-am rupt ligamentele. Şi, culmea, nu într-un spectacol! Într-una dintre zilele în care eram la miniclub şi mă jucăm cu copiii. A trebuit să vin în ţară, să mă operez. A fost un moment de cumpănă în viaţa mea: mi s-a spus că e posibil să nu mai dansez. Atunci, am dat examen la Facultatea de Limbi Străine. Mi-am spus, ok, las acum un pic picioarele şi mă folosesc de carte (râde). Şi, în timpul facultăţii, m-am reapucat de dans. Un an a durat recuperarea. După recuperarea medicală, m-am dus la casting pentru Teleeurobingo Show, unde am intrat. Apoi, am dansat la Banc Show, Geniali, Bravo Bravissimo, Divertis Park, Dansez pentru tine. Am dansat cam peste tot până în 2006, când am intrat la Pro şi am rămas acolo până în 2012 când am venit în Antenă.
Din ce an eşti coregraf?
În 2007, am început sa fiu coregraf la “Dansez pentru tine”, dar am mai cochetat cu coregrafia la “Bravo, Bravissimo”, pe când aveam vreo 25 de ani. Coregraful emisiunii a avut atunci nevoie de o pauză şi m-a lăsat pe mine să mă ocup de două ediţii. De asemenea, mă mai jucasem cu coregrafia. Am fost profesor de dans pentru copii, la clubul Contrapunct, unde am făcut coregrafii pentru copii. În 2008, am făcut coregrafia musicalului “Cabaret”, în regia lui Beatrice Rancea, la Teatrul de Operetă din Bucureşti.
E mai greu de lucrat cu copiii decât cu oamenii mari?
Nu. Mie îmi plac foarte mult copiii, pentru că sunt sinceri. La oamenii mari nu întâmpini atâtea greutaţi în a-ţi executa mişcarea, cât în ceea ce priveşte comportamentul şi chimia.
Cum îţi construieşti o coregrafie? Ai vreun ritual?
În primul rând, trebuie să înţelegi mesajul melodiei. Te joci cu ritmul melodiei sau cu mesajul textului sau cu ambele. Poţi să faci o coregrafie mai altfel, cum am ales să fac pe melodia “Salcia”, pe care a cântat-o Florin Ristei la X Factor, o melodie de suflet, de stare, de durere, pe care am făcut dans contemporan. Dacă există un videoclip pentru melodia respectivă, cum se întâmplă la “Te cunosc de undeva!”, de exemplu, mă uit la el, observ lucrurile esenţiale, importante, care îmi sar în ochi, le păstrez şi apoi construiesc în jurul lor.
Unde le faci?
Toate coregrafiile le fac în bucătaria mea de acasă (râde), apoi vin la sală şi predau tot ce am gândit acasă, asistenţilor mei, Bianca şi Caisă. Evident că modific şi schimb până arată aşa cum îmi imaginez eu că trebuie să fie în momentul spectacolului. Ascult o melodie de cel puţin 30 de ori, până când o învăţ ca pe apă.
M-am lămurit cum e la “Te cunosc de undeva!”. Dar la “X Factor” şi “România dansează” cum este?
La “România dansează” sunt ca peştele în apa. Pentru că nu mai am grija vedetei sau a concurentului-cântăreţ, care nu-i dansator. La “X Factor”, am mai multă libertate de creaţie decât la “Te cunosc de undeva!”, pentru că nu mă mai obligă formatul să respect un link, o referinţă.
Există vreo coregrafie pe care ţi-ai fi dorit foarte mult s-o pui în scenă şi n-ai reuşit până acum?
Numai la “Te cunosc de undeva!”, în sezoanele 3 şi 4, am făcut 140 de coregrafii! Dacă mai adăugăm “România dansează” şi “X Factor”, cred că sunt peste 200... La “România dansează” am avut şi show-urile noastre, ale baletului. Acolo îi arăt la adevărata lor valoare pe cei 16 profesionişti alături de care lucrez. Nu cred că există vreo melodie la care să-mi fi dorit să fac coregrafia şi să nu fi făcut. Deja când aud la radio câte o piesă zic, “Doamne, şi pe asta am făcut-o, şi pe asta...” (râde).
Care sunt stilurile de dans în care excelezi?
Evident ca baletul ramâne prima iubire. Mai am nostalgii legate de balet. Când mă mai uit la Mezzo, foarte rar, mă apucă plânsul , pentru că mă răscoleşte... Mi-e dor de tinereţe (n.n. Furnica are 37 de ani), mi-e dor de tot. Acum mă bucur foarte tare de copiii mei…
Câţi copilaşi ai?
Doi, Bogdan şi Andrei. Unul are nouă ani, celalalt aproape doi. Bogdan pictează, cânta bine, face baschet, iar Andrei e la vârsta la care se bâţâie pe orice ritm. Mama stă cu ei de dimineaţa pâna seara, eu îi văd doar două zile pe săptămână, sâmbata şi duminica. Astea sunt zilele în care îmi încarc bateriile alături de copiii mei. Când sunt acasă, îi rog pe colegii din balet să dea un semn de viaţă doar dacă sunt urgenţe, altfel telefonul e pe “discret” tot timpul. Ne jucăm diverse jocuri, mergem cu skate-ul, cu căruciorul, desenăm, ne mâzgălim pe faţă.
De ce ţi se zice Furnica?
E o poreclă pe care am primit-o în 2001, în perioada când am făcut parte din trupa domnului Cornel Patrichi. Am învăţat multe de la dumnealui. Un om deosebit, un profesionist, un coregraf sever, dar ieşeau show-urile la linie, aşa cum şi mie îmi place să iasă ale mele. De la dânsul am învăţat care e diferenţa între coregrafia de teatru şi cea de televiziune. În acea perioadă, una dintre colege mi-a zis Furnica, pentru că aveam trei locuri de muncă. Aşadar, de 13 ani sunt Furnica (râde).
Ce ai vrea sa se mai ştie despre trupa pe care o conduci?
Că oamenii din trupă sunt toţi nişte profesionişti, dansatori minunati şi talentaţi. Eu i-am selectat. Suntem toţi o gaşcă. Nu fac diferenţa între mine că-s coregraf şi ei că sunt dansatori. Le cer să fie oneşti unul cu altul şi oneşti faţă de mine. Pentru că în viaţa asta stresul şi fuga după un loc de muncă te sălbăticesc. Merg pe ideea să fim uniţi, să fim o familie, pe cât se poate, să ne respectăm. Și lupt foarte tare să fie respectaţi, pentru că numai eu ştiu cât efort depun şi câte dureri îndură.
