Acei oameni minunaţi şi instrumentele lor muzicale

A trecut o săptămână de când festivalul Internaţional de Muzică Sibiu/Hermannstadt s-a încheiat şi nu contenesc să mă mir că am avut şansa unei asemenea experienţe. Mă gândeam că mai mult ca sigur ceva am făcut bun de-a lungul vieţii dacă Dumnezeu mi-a îngăduit să fac parte din echipa acestui eveniment aflat la prima ediţie, deci cu atât mai important. Cei câţiva care au menţinut fiecare concert, fiecare masterclass, fiecare zi de festival la standarde înalte au făcut eforturi supraomeneşti, invizibile unui ochi dinafară. Vorbesc despre directorul festivalului, dirijorul Christian Badea, managerul festivalului, Alexandru Solonaru, despre Ştefan Gabriel Iliescu, despre echipa de PR şi Comunicare formată din Ada Lungu, Alexandra Arnăutu, Roxana Avădanei şi Sergiu Olteanu. De asemenea, despre coordonatorul voluntarilor, Ioana Socol, despre Sebastian Marcovici, ale cărui fotografii au surprins cele mai frumoase momente ale festivalului, despre echipa video formată din Pătru Păunescu, Dan Radu Mihai şi Bogdan Botofei, cu care am lucrat extraordinar de rapid şi eficient, interviurile cu artiştii invitaţi stând oricând mărturie. Vorbesc şi despre membrii Mozart Kammerphilarmonie, dar şi invitaţii festivalului, respectiv flautistul Mario Caroli, violonistul Sebastian Hamann, pianistul Dario Bonuccelli; compozitorul şi violonistul Vlad Maistorovici, violonistul Niklas Walentin Jensen, violoncelistul Tamas Varga, violonistul Rodrigo Puskas, Cvartetul Borodin, violonistul Giuliano Carmignola, cornistul Martin Owen. Simpla enumerare a acestora mă îndreptăţeşte să cred că Sibiul a fost un oraş binecuvântat în toată această perioadă. Ploile de fiecare zi au fost binevenite, pentru că au adus momente de intimitate, un adevărat liant între divinitate şi umanitate.

De ce un festival sub semnul lui Mozart, ar putea fi o primă întrebare la care ne-a răspuns maestrul Christian Badea fără ocolişuri: “Ori de câte ori sunt obosit, deziluzionat, nesigur, trist sau mă lupt cu greutăţi copleşitoare, ascult concertele lui de pian sau vioară, cvartetele, simfoniile şi lucrările lui corale. Mai ales, ascult operele lui uimitoare, pe care le-am dirijat de atâtea ori. Atunci simt că totul este şi va fi bine. Sunt odihnit, relaxat, optimist şi pregătit să merg mai departe şi atunci înţeleg de ce totul are o raţiune – pentru că el a fost printre noi şi continuă să fie şi, dacă prezenţa lui a fost posibilă şi ne-a lăsat atâta frumuseţe, înseamnă că lumea, cu toate problemele ei, are sens. Amadeus, îngăduie-mi să-ţi dedic acest festival!” Un răspuns ferm, direct, sincer, clar.

Adevărul este că în prima seară a festivalului, unul dintre invitaţi, flautistul Mario Caroli, după ce a interpretat Concertul nr. 2 pentru flaut şi orchestră al lui Mozart în Re major, a reuşit să impresioneze întreaga asistenţă cu un “Ave Maria” dincolo de orice cuvinte, dincolo de orice închipuire, dincolo de tot ce înseamnă interpretare omenească. Majoritatea celor care au părăsit Biserica Romano-Catolică “Sfânta Treime” din Piaţa Mare a Sibiului aveau lacrimi în ochi, semn că emoţiile i-au copleşit. “Oricine se apleacă asupra interpretării muzicii lui Mozart se confruntă cu dileme interpretative, în special stilistice. Muzica lui lui Mozart rămâne de un echilibru perfect – profund structurată şi, totuşi miraculos de lejeră. Soliditatea ei ascunde însă cu greu fragilitatea care îi este inerentă. Astfel, această muzică devine deopotrivă visul şi coşmarul interpretului care încearcă să-i pătrundă secretele, copleşit de uimire şi admiraţie. Luminoasă precum cristalul, hieratică precum o balanţă cu braţele perfect echilibrate, pe parcursul anilor m-am convins din ce în ce mai mult că misterul cel mai mare al muzicii lui Mozart îl reprezintă claritatea sa absolută, accesibilitatea în care se regăsesc în egală măsură, complexitatea şi simplitatea”, este de părere Mario Caroli.

Tot în concertul din deschiderea festivalului, concertmaistru a fost Sebastian Hamann, care ne-a declarat că s-a îndrăgostit de Sibiu, de clădirile lui vechi şi de oamenii calzi, deschişi şi primitori de aici. “E prima dată când vin în România şi aici, la Sibiu, dar nu pot să nu remarc frumuseţea locurilor, a oraşului. Am întâlnit oameni calzi, primitori, deschişi, politicoşi, m-am simţit extraordinar aici. M-a impresionat frumuseţea caselor vechi de sute de ani, culoarea lor, faptul că le-a fost păstrată autenticitatea, fără nici o intervenţie dinafară. Nu numai că am fost fericit să accept invitaţia de a veni în România, fericit să fac asta, dar îmi surâdea extraordinar de tare ideea de a lucra cu tinerii. Cei cu experienţă, ca mine, trebuie să împărtăşească din ceea ce ştiu, acele unice cunoştinţe trebuie să ajungă şi la cei tineri. Au vocaţia muzicii în sângele şi în inima lor, iar eu am fost sigur că prin ceea ce le pot arăta voi reuşi să-i ajut”.
A doua seară de festival l-a avut în prim-plan pe unul dintre cei mai talentaţi artişti ai generaţiei sale, Vlad Maistorovici, care reuşeşte să îmbine în mod fericit cariera de violonist cu cea de compozitor. Muzica sa este una aparte, aventuroasă, de avangardă. Biserica “Sfântul Ioan” a fost spaţiul ideal pentru ca muzica tânărului Vlad Maistorovici să fie ascultată. De ce un concert numit “Muzică nocturnă”? Vlad Maistorovici a răspuns prompt: “Practic sunt două motive pentru «Muzică nocturnă». În primul rând pentru că este un concept deschis, este vorba de visare, pentru mine asta este compoziţia şi asta înseamnă să faci muzică din nimic, de la zero. Este libertate, realmente poţi să creezi universuri de la zero. Cred că noaptea mulţi dintre noi ajungem să ne adunăm cu adevărat, să visăm, fie în timpul somnului, fie cu ochii deschişi, pentru că atunci avem liniştea necesară. Asta am vrut să invoc. Am vrut să invit publicul să dea drumul imaginaţiei lui ascultând muzica şi fiecare dintre noi să visăm ceea ce vrem. Nu trebuie să fie acelaşi lucru. În general, nu este acelaşi lucru. Acesta este motivul principal care a dat naştere ideii. Apoi este o replică umilă la două lucrări foarte importante vieneze, pentru că tema festivalului este muzica vieneză. «Eine kleine nacht music», care este o serenadă cu o dimensiune mondenă pentru noi. Realmente ne putem imagina un bal vienez, întâlnirea unor oameni care îşi pun hainele cele mai elegante şi socializează. Iar la antipod, «Verklärte Nacht» de Schönberg, capodopera postromantismului, creată de un compozitor care deja avea o viziune modernă şi în care este vorba despre transfigurare şi despre viaţa interioară, despre contemplare nocturnă. Au fost cele două puncte de referinţă pentru mine”.

Pianistul Dario Bonuccelli a cântat în fiecare zi şi parcă toate bucuriile şi tristeţile s-au adunat în sensul şi în jurul acestei arte căreia îi este atât de devotat. Tehnica lui impecabilă curge limpede precum apa unui izvor de munte, fără impurităţi, natural, ca şi cum clapele pianului cer atingerea degetelor lui, iar dacă stau prea departe de acestea suferă. Este unul dintre cei mai prolifici muzicieni ai generaţiei lui, prietenia cu Vlad Maistorovici datând de peste 15 ani, fapt care a reuşit să ofere muzicii acestuia din urmă străluciri remarcabile. “Poate fi o rugăciune muzica, desigur. O rugăciune pentru ceva mai bun care să vină în viaţa ta. În mod special m-a impresionat că am cântat în această Biserică «Sfântul Ioan», s-a creat aici o atmosferă extraordinară şi mă bucur că am făcut asta în fiecare zi de festival. Am venit în România de multe ori, nu la Sibiu e advărat, dar la Bucureşti, Bacău şi Braşov. Îmi place muzica pe care Vlad o compune. Prietenia noastră s-a legat în urmă cu mult timp. Am cântat patru piese complet diferite una de cealaltă, dar găsesc tehnica lui Vlad ca având personalitate. Îl recunosc pe Vlad în tot ce compune şi mă regăsesc în muzica lui. Pot spune că festivalul a dăruit viaţă oraşului, iar muzica se face la un nivel înalt. Mă bucur şi-mi place tot ce văd. Mă bucur că am cunoscut oameni frumoşi, muzicieni deosebiţi şi interpreţi extraordinari. Cred că am adus şi eu ceva, unic, în acest festival”, a spus pianistul Dario Bonuccelli.

Sala Festivă a Bibliotecii Astra a fost asaltată de cei dornici să asiste la concertul Cvartetului Borodin, nu numai pentru că acesta se afla pentru prima dată în România, dar şi pentru că ocaziile de a asculta asemenea muzicieni sunt extrem de rare. Atât la repetiţii, cât şi în timpul concertului stăpână a fost liniştea. Ruben Agaronian, Serghei Lomovski, Igor Naidin şi Vladimir Balşin au intrat pe scenă fără o vorbă şi au lăsat muzica să-i învăluie într-o aură specială. Profesionişti adevăraţi, artişti desăvârşiţi, dar modeşti şi timizi în acelaşi timp. “Sunt bucuros că am avut ocazia să ascult Cvartetul Borodin, n-a mai avut Sibiul aşa ceva de ceva vreme. A mai fost acum câţiva ani un cvartet din Slovacia, foarte bun, dar ceea ce am auzit în această seară a fost minunat. Mici şi extrem de rare evenimente. O coeziune atât de mare între cei patru muzicieni rar am văzut. Patru muzicieni adevăraţi reuşesc prin omogenitatea interpretării să dăruiască publicului compoziţii absolut răvăşitoare. Dialogul dintre ei este extraordinar, aceste patru voci care se ajută una pe alta să se înalţe într-un zbor ameţitor. E incredibil ce tonalităţi reuşesc aceşti muzicieni”, ne-a spus Remus Rizescu, profesor de muzică, dar în acelaşi timp singurul compozitor de muzică simfonică şi camerală din Sibiu, prezent la concert.
Unul dintre melomanii pe care i-am abordat la finalul concertului violoncelistului Tamas Varga a avut la rândul lui câteva cuvinte edificatoare: “Mă bucur că organizatorii acestui festival au decis să ţină concerte în bisericile din oraşul nostru. Astfel lăcaşurile de cult devin adevărate lăcaşuri de cultură, iar oamenii pot asculta muzică şi pot privi astfel Cerul, într-o comuniune perfectă cu divinitatea, în loc să se târască şi să sărute moaşte”.

Mijlocul săptămânii a fost marcat de prezenţa unuia dintre cei mai apreciaţi violonişti ai lumii, Giuliano Carmignola. Delicateţea sa subjugă pe oricine are şansa de a-l asculta şi privi cântând. “Fiecare concert pe care îl susțin împreună cu orchestra Mozart Kammerphilharmonie sau cu ansamblul baroc La Stravaganza este o reușită. Vin pentru a treia oară în România, Sibiul mi-e deja familiar. De fiecare dată am cântat alături de Christian Badea și de tinerii muzicieni din echipa artistică a Fundației Române pentru Excelență în Muzică şi-mi face mare plăcere să lucrez și să urc pe scenă alături de ei. Îi consider talentați și ambițioși. Cred că este o amprentă deosebită a Festivalului, faptul că aduce împreună artiști consacrați și tineri, să creeze muzică împreună, iar publicul simte această notă distinctă în fiecare concert”, a declarat violonistul.

Recviem-ul lui Mozart, care a încheiat Festivalul Internaţional de Muzică Sibiu/Hermannstadt a reprezentat un drum iniţiatic, o călătorie spre înalt, care a avut darul de a te face să crezi din nou în umanitate. “Opera finală şi incompletă a lui Mozart, Recviemul, înseamnă totodată şi o schimbare filosofică în felul de a compune muzică pentru un serviciu religios dedicat celor care au murit. Ca muzică liturgică, în timpurile acelea, era aproape imposibil să fie cântată. Cuvântul Amen, unul dintre cele mai importante simboluri ale rugăciunii, apare doar o singură dată în Recviem, ca ultimul cuvânt auzit în lacrimosa. Primirea morţii ca pe o prietenă se apropie mai mult de gândirea masonică decât de învăţătura catolică (...) Însă de fiecare dată când această muzică sublimă este cântată, întreaga lume este înnobilată”, spune cea care a asigurat notele de program ale festivalului, Maria Balabaş.

Doina Udrescu, istoric de artă, a colorat frumos câteva gânduri pentru a vă oferi un tablou complet a ceea ce a însemnat prima ediţie a acestui festival: “Totul a fost minunat de la un capăt la altul. Toată săptămâna pentru Sibiu a fost un regal muzical. În primul rând ne-a făcut să parcurgem un drum extraordinar de frumos de la muzica clasică la muzica foarte modernă, cu accente de cinetică, cu accente dadaiste, pe care tinerii, orchestra foarte tânără condusă de Vlad Maistorovici a interpretat-o chiar în a doua zi de festival. Mi s-a părut foarte interesant şi acest lucru arată că tânăra generaţie ţinteşte spre o altă eră, exact cum făceau impresioniştii care deschideau în pictură noi orizonturi lumii moderne culturale. Muzica clasică pe care am ascultat-o în toate serile, aceste să le spun aşa formaţii, n-au făcut altceva decât să ne arate că spiritul tradiţional al muzicii clasice se perpetuează prin aceşti tineri extraordinar de talentaţi, care au depăşit hotarele ţării şi şi-au spus unul altuia pe limba muzicii talentul. Faptul că cineva s-a aplecat asupra acestor demersuri este mai mult decât lăudabil. Încă o dată se vede că tineretul are o forţă extraordinară pe care toată lumea trebuie să o înţeleagă. Ei înţeleg că doar muzica este şansa omului de astăzi. Fără doar şi poate muzica este un limbaj al inimii, al sufletului prin excelenţă. Atât de multe sentimente trăieşti într-o oră sau două cât stai într-o sală de spectacol şi ideea de a face concerte într-o biserică este extraordinară. Se adună spiritul omului cu spiritul locului. Monumentul care a fost durat de oameni cu muzica ce este compusă şi interpretată de oameni şi toate sentimentele pe care le ai, umane, culturale, se îngemănează în aceste spaţii, iar copiii care sunt atât de talentaţi fac corp comun cu aceste monumente care sunt seculare şi ne arată că în ciuda anilor care trec ei păstrează tradiţiile celor dinaintea lor. Felicitări organizatorilor şi fie ca acest festival să aibă viaţă lungă!”

Cum spuneam la începutul acestui text, m-am simţit privilegiată că am participat la acest festival. Nici o altă experienţă nu ar fi reuşit să mă echilibreze şi să mă determine să găsesc răspunsuri într-un timp atât de scurt cum a reuşit muzica clasică pe care sufletul meu a ascultat-o în toată această perioadă. Şi totul a fost posibil datorită acestor oameni minunaţi şi a instrumentelor lor muzicale, cărora am acum prilejul să le mulţumesc pentru generozitatea cu care s-au dăruit în fiecare seară.