Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De la Haydn la Enescu – o distanta stilistica enorma, pe care cvartetul american (Chicago, 1946) a parcurso degajat ca si cum ar fi fost lucrul cel mai fi resc cu putinta. Desigur, componenta nu mai este cea de la origini dar nivelul artistic s-a pastrat. Este o formatie de mare clasa care canta cu rafinament dar in acelasi timp cu o naturalete desavarsita, fara urma de pedanterie sau didacticism.
Cel care da tonul este incontestabil conducatorul formatiei, primul violonist Ralph Evans, care de altfel desfasoara o cariera solistica pe cont propriu fiind in plus si compozitor, ceea ce-I permite sa mearga in profunzimea muzicii interpretate. Aceasta viziune "din interior" a actului componistic ii permite Cvartetului Fine Arts sa puna in evidenta structura lucrarilor cu maxima claritate – nu numai la Haydn sau la Schumann, dar chiar si intr-o creatie de complexitatea Cvintetului cu pian de Enescu.
In ceea ce priveste componenta stilistica a interpretarilor, ea se diferentiaza foarte fin de la o piesa la alta. Cvartetul op.77 nr.1 de Haydn – o lucrare tarzie, cu dezvoltari dramatice anticipand stilul beethovenian – pretinde totusi o abordare in maniera rococo: arcus putin, frazare predominant in détaché. Dimpotriva, Cvartetul nr. 1 de Schumann, compus patru decenii mai tarziu, cere o complet alta tehnica, cu trasaturi largi, bine sustinute. Aici, pe langa stilul romantic de interpretare, pe langa claritatea cu care au aparut evidentiate toate articulatiile formei, membrii Cvartetului s-au concentrat si pe contrastele de caracter dintre miscarile lucrarii: pitorescul Scherzo, bazat pe un auto-citat din Albumul pentru tineret (piesa Calaretul salbatic) intr-un ritm navalnic, nestavilit, finalul umoristic, dansant, cu o amuzanta evocare a cimpoiului inainte de sfarsit.
Am fost mai putin incantata de accelerando-ul intempestiv din ultimele masuri, incheiat cu un acord cam fals – dovada ca nici excesul de entuziasm nu e totdeauna bun. Facand insa abstractie de aceasta "picanterie", executia in ansamblu ne-a prezentat o lucrare incantatoare – un gest cu atat mai binevenit cu cat cvartetele de coarde de Schumann se aud prea rar in concerte.
Dar piatra de incercare a programului a fost Cvintetul cu pian op. 29 de Enescu. Ma intrebam daca vor putea oare patru instrumentisti veniti din occident sa gaseasca sunetul, frazarea specific enesciene, pentru care nici o scoala germana, franceza, anglo-saxona etc. nu i-ar fi putut pregati. Cat priveste partea pianului, incredintata romancei Alexandra Costin (excelenta sub toate aspectele!) nu-mi faceam griji, dar in Cvintetul op. 29, rolul principal le revine coardelor.
Ei bine, pot spune ca surpriza a fost de proportii. De sub arcusul primului violonist ieseau acele sunete insinuante, atat de bine-cunoscute noua, care-si modifica usor intensitatea pe parcurs in cel mai autentic stil enescian. Vibrato-ul cald, cativa portamenti de abia perceptibili – atat cat sa indulceasca salturile mai mari – completau o maniera de cant pe care instrumentistii nostri si-o insusesc de pe bancile scolii dar pe care este uluitor s-o intalnesti la un strain – si inca realizata la superlativ! Nu am gasit in discografi a lui Ralph Evans nici o lucrare de Enescu, dar e imposibil ca artistul sa nu fi studiat Impresiile din copilarie sau Sonata a III-a, pentru ca in spatele cantului sau se simte ceea ce as putea numi o "cultura enesciana" de neconfundat.
Se intelege ca Evans si-a instruit si colegii de cvartet in acelasi spirit, chiar daca nu i-a adus poate la acelasi nivel. Toti au cantat insa cu multa daruire si – cel mai important! – au inteles acel filon cantabil al muzicii lui Enescu si astfel au scos minunat in evidenta motivele ciclice care traverseaza lucrarea; pentru ca in final, in momentul suprem de acumulare tematica, sa realizeze impreuna o crestere cu adevarat grandioasa.
A fost un concert de o calitate exceptionala, incarcat de emotie artistica, sustinut de niste muzicieni desavarsiti si in acelasi timp comunicativi. Pacat ca sala nu era decat pe jumatate plina… Noroc cel putin ca publicul, atat cat a fost, a inteles in cele din urma ca nu e cazul sa aplaude intre partile lucrarilor!
