Ducu Bertzi: ,,Muzica folk va exista întotdeauna. Mereu va fi nevoie de un om şi o chitară...”

Probabil că ce ştie să facă cel mai bine Ducu Bertzi, menire concretizată desigur, în muzica sa, este să iubească oamenii. Aşa îmi explic, prin dragostea sa faţă de semeni, că în timpuri scoase din minţi în care mediul, media parcă fac tot ce pot să sperie şi să oripileze, Ducu Bertzi reuşeşte în continuare să emoţioneze şi să sensibilizeze. Să aducă la vedere ce este mai bun în fiecare dintre cei care îl ascultă. Să ducă publicul în starea de graţie care înseamnă a preţui, a admira, a aplauda, a te regăsi în vers şi acord sonor menite să acordeze frumos darul de a fi om. Se vorbeşte despre o criză a valorilor, o criză de toate felurile, reală, dar împotriva căreia Ducu Bertzi ,,face” săli pline. Biletele se vând toate la spectacolele sale, oamenii îi ştiu cântecele şi îi zâmbesc pe stradă. Şi atunci mi se pare că marea întâmplare a vieţii lui Ducu Bertzi este să împartă frumuseţe. Este unul dintre cei aleşi să ridice publicul, fie şi preţ de doar câteva ore la potenţialul maxim de bunătate şi bună dispoziţie. Ducu Bertzi adună în cântecele sale emoţia pură, iubirea, sinceritatea şi frumuseţea lumii pentru a le revărsa în zvâcniri de beatitudine. Un fel de hipnoză în urma căreia din oameni se extrage stropul de divin. Este foarte mult şi se cuvine să îi mulţumim.

Jurnalul Naţional: Care este originea numelui sonor şi frumos, Bertzi? Ce origine are?

Din partea tatălui, rudele mele veneau din Polonia. Din Polonia care se învecina cu zona Maramureşului. Ei au venit în zona Maramureşului şi şi-au schimbat numele. Defapt, nici Bertzi nu era iniţial, era Bumbarsky. Pentru cine nu ştie, Maramureşul e o zonă de intersecţie de drumuri. Dacă e să mă refer la muzică, accentele cele mai importante au rămas din perioada în care au stat acolo (şi au stat trei sute şi ceva de ani) popoarele celtice, acestea regăsindu-se în accentele din muzica populară maramureşană. Toată zona Maramureşului e o zonă interesantă, o zonă de trecere ... În zona aceeaa m-am născut eu şi spun că am fost un norocos.

Jurnalul Naţional: Până unde se duce, în trecut, numele cu această formă, de Bertzi?

Până la străbunici. De fapt, ei au fost primii cu numele de Bertzi.

Jurnalul Naţional: Cum s-a întâmplat prima ta apropiere de miracolul muzicii, de ceea ce, până la urmă, avea să îţi devină destin?

În copilărie, mama mea fiind învăţătoare în Sighet, participa şi în corul oraşului; era un cor format preponderent din cadre didactice, mergeam cu ea la repetiţii şi îmi plăcea mult ce se întâmpla acolo, ascultam cu mare drag muzica pe care o făceau. Cred că de la asta mi-a rămas, după aceea, şi atracţia spre muzica corală. Aşa am ajuns eu în „Song”, mai târziu. Acela a fost primul declic. În al doilea rând, toată zona Maramureşului e o zonă extrem de muzicală, în care fiecare parte a vieţii oamenilor, la sărbători şi nu numai, e legată cu evenimente muzicale foarte importante. Toate acestea, încet, încet s-au acumulat şi, cred că de-aici...tot ceea ce a urmat. Am făcut Şcoala Populară de Artă, am făcut vioară în paralel cu studiile generale şi participam pe scenă, dar nu neapărat ca solist. Pe la treisprezece ani am spus că ar fi cazul să-mi fac o trupă, iar pe la 14-15 ani, cam aşa, am şi înfiinţat-o. Şi-atunci am devenit şi solist. La folk am ajuns de-abia prin clasa a X-a, a XI-a. Iniţial a fost rockul, nu rockul hard, ci pop-rockul. Cu trupa noastră cântam tot felul de cover-uri care erau la modă şi colegii noştri dansau. Asta s-a întâmplat la liceu. Tot pe atunci m-am apropiat foarte mult de poezie. Mie-mi plăcea mult poezia! Ţin minte că prin clasa a XII-a chiar am cerut profesoarei de română să susţin eu o lecţie despre poeţii contemporani, fiindcă eram foarte atras de poezia care apăruse în vremea aceea. E vorba de Ioan Alexandru, de Adrian Păuneascu, Blandiana, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu. Defapt, noi cu folkul, ce facem? Venim cu muzica noastră şi dăm un înveliş unor versuri, încercăm să le punem în valoare mai mult, prin nişte accente muzicale.

Jurnalul Naţional: Prin cântecela tale, ahicunoscute câtorva generaţii de admiratori, faci un serviciu enorm poeziei. Poezia este mult mai cunoscută şi uşor de reţinut prin cântec. Iar tu ai transmis şi transmiţi, versuri memorabile, de la cele din folclor până la autorii zilelor noastre.

Da, aşa este. Nu m-am gândit la acest cuvânt; e foarte frumos cum ai spus: un serviciu făut poeziei. Cred că aşa e normal să faci, de aceea, recunosc încă o dată, că nu am avut niciodată curajul să scriu versuri, fiindcă nu cred că am puterea aceasta şi am apelat întotdeauna la poeţii consacraţi. Am compus pe versurile poeţilor Adrian Păunescu, Serghei Esenin, Radu Stanca, Tudor Arghezi, Daniela Crăsnaru, Claudia Tiţă, George Ţărnea, Dinu Olaraşu,

Jurnalul Naţional: Consideri că ai avut noroc sau măcar întâlniri norocoase?

Cred totuşi, dacă privesc în urmă, că am avut o şansă şi un destin luminat fiindcă eu, sigur, mi-am dorit să vin la Bucureşti să fac aici muzică, dar am venit la Bucureşti începând cu matematică-fizică. Am făcut Politehnica, să pot să rămân în această zonă, dar m-am preocupat numai şi numai de muzică: 90%... Doar 10% m-am ocupat de partea cealaltă, de inginerie. Tot în perioada mea era Cenaclul Flacăra, o mişcare foarte importantă care funcţiona. Mai întâi cu „Song”-ul am ajuns în Cenaclu, după care am debutat de unul singur şi am rămas. Eu m-am dus acolo cu nişte piese de-ale mele şi până la urmă am rămas datorită domnului Adrian Dohotaru care mi-a spus:
- Măi, da’ tu eşti din Sighet! Nu ştii un cântec de-acolo? Lucrurile astea pe care le cânţi tu sunt foarte faine, dar cam asta cântă şi ceilalţi din Cenaclu. N-ai ceva nou?
- Ba da, am... dar nu ştiu dacă merge.
- Hai, cântă!
Şi am cântat „ Când s-o-mpărţit norocu’ ”.
M-am dus cu piesa la Adrian Păunescu şi ea fiind cântată cum o cântam eu, ca în Maramureş, cum am învăţat-o, mai întinsă, mai trasă, mai lălăită, mi-a spus:
- Stai un pic. Păi, tu spui în piesa asta superbă că-ţi vine să dai cu cuţitu’ în piatră. Asta trebuie să fie o chestie foarte dură, trebuie să ai o altă abordare la ea. Hai, cânt-o altfel!
Şi am cântat-o alfel, încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată...
- Aşa o cânţi de acum încolo!
Şi aşa a rămas piesa. În colţurile cele mai îndepărtate ale lumii, mi-au spus foarte mulţi români că ăsta ar trebui să fie imnul neoficial al românilor.

Jurnalul Naţional: Versurile acestui formidabil cântec sunt, general şi individual, valabile...

- Aşa e. Aşadar, acesta a fost traseul meu muzical, venind către Bucureşti, dorind să fac treaba asta... Sigur că am avut noroc. Puteam să nu intru în „Song”, puteam să nu intru în Cenaclu, nu ştiu ce s-ar mai fi întâmplat, puteam să rămân la nivelul de a cânta în câteva cluburi studenţeşti şi, după ce terminam facultatea, să plec... Pentru că vorbeam despre versuri, în toate cele pe care le cânt cred că mă regăsesc, şi nu numai eu, ci şi cei care mă ascultă. Poate de-aici vine, să-i spunem, „cheia succesului” cu ghilimelele de rigoare (eu nu cred prea mult în chestia asta cu succesul).

Jurnalul Naţional: Probabil, succesul, priza la public, aplauzele au devenit parte din firesul carierei tale, de aceea nu le mai percepi ca pe ceva ieşit din comun... Ai făcut spectacole extraordinare alături de Florian Pittiş... Te rog să încerci să îl recompui din amintiri...

- Cu Moţu Pittiş mă ştiam de multă vreme, din perioada Cenaclului. Nu pot să spun că eram atât de apropiaţi, cum era cu cu alţi colegi cu care colaborase şi cu care avea spectacole, dar ne-am apropiat prin intermediul radioului, mai târziu. La un moment dat, el nu mai ieşea pe scenă, se ocupa mai mult de radio şi i-am propus o formulă de spectacol în care muzica şi poezia să fie prezente în egală măsură. Poezia să fie, în cadrul scenei, respectată iar recitarea cu atât mai mult.
Era o încărcătură emoţională fantastică fiindcă, până atunci, îmi era destul de simplu. Ştiam ce am de cântat, eram cu colegii mei, era Mihai Neniţă la vioară, era Marius Baţu la chitară, ne ştiam repertoriul. Ştiam când intră unul, când intră altul... De data asta, lângă noi, era o mare personalitate şi când decidea el (noi n-aveam un desfăşurător) intra şi recita cât voia. După aceea, noi trebuia să reluăm de acolo spectacolul.

Jurnalul Naţional: Cum eşti, atunci când rămâi în singurătate, cum te priveşti, cum îţi apreciezi propria persoană, Ducu Bertzi?

- Sunt o persoană optimistă şi cred că oamenii chiar dacă mai greşesc uneori, ceea ce mi se întâmplă şi mie, pot să-şi recunoască greşelile şi atunci e O.K. În general, cred că trebuie să fi optimist, să gândeşti pozitiv şi sigur că am şi eu puncte de reper la care apelez în unele situaţii. Un punct de reper este fiul meu, iar altele apar când nici nu mă aştept, în oameni necunoscuţi, în oameni care te iau pe sus, te împing de la spate şi te duc înainte.

Jurnalul Naţional: Se mai poate imagina, în zilele noastre, un stadion sau o sală cu zeci de mii de oameni aplaudând muzica folk?

- Da, sigur că se poate. Eu spun că e posibil în continuare, fiindcă văd care este percepţia vis-a-vis de muzica folk în ţară, indiferent în ce oraş mergem. Cred că ar mai trebui un declic sau ceva în plus pentru a se întâmpla chestia aceasta, pentru a se ajunge din nou la mulţimi de genul acesta. Din generaţia tânără sunt studenţii care au învăţat cântecele, nu ştiu când le-au învăţat fiindcă ei nici nu erau când le-am scris şi când le-am lansat pe scenă. Faptul că ei le ştiu înseamnă interesul pentru acest gen muzical. Asta spune totul.

Jurnalul Naţional: Dacă ar fi să să încerci să explici succesul uriaş în timp al pieselor tale, ce ai spune? Publicul tău este foarte numeros, entuziast de fiecare dată, cântă cu bucurie, aplaudă frenetic, din toată fiinţa... Un bun prieten al tău, Alecu Racoviceanu spune că, cel puţin la piesele de dragoste, fiecare femeie îşi imaginează că despre ea este vorba în cântec. Empatie, fascinaţie, despre ce este vorba, defapt?

- Cred că atunci când gândeşti un cântec, el trebuie să se adreseze tuturor, fiecare să se simtă acolo, în el. Că e iubit, trădat, îmbrăţisat sau respins, mă rog, fiecare trebuie să se regăsească. Apoi vine Harul Domnului:cum transmiţi aceste stări. Poţi cânta o viață şi să nu transmiţi mare lucru sau poți sa fii veşnic prin mila Domnului. Aici nu sunt explicaţii, tehnici, nu, e numai ceea ce ţi-a fost dat. Altfel nu se explică de ce generațiile se succed, fiecare cu viziunea ei asupra vieții şi nişte cântece rămân, sunt acceptate, sunt duse mai departe. Dacă voi simți că nu mai am cui să-i transmit ceva, mă voi opri. E un final în tot şi toate. Dar cântecele vor rămâne.....

Jurnalul Naţional: Să vorbim în continuare despre un cântec celebru. Ai cules vreodată o floare de colţ?

- Da, am cules de nenumărate ori, dar cea mai mare surpriză am avut-o anul trecut când treceam pe la Cheile Bicazului şi m-am oprit să fac o pauză, în zona aceea superbă de la Chei, şi a venit un copil cu un mănunchi de flori de colţ pe care le vindea cu un leu bucata. Sigur că nu m-a cunoscut copilul. Era o vreme destul de urâtă. I-am spus:
- De ce stai aici?
- Să vând flori că n-am bani.
Şi i-am dat o sumă ceva mai mare decât a cerut. El nu înţelegea de ce îi dădeam atât de mulţi bani pentru floricele alea... Erau cinci sau şapte flori de colţ.

Jurnalul Naţional: Şi totuşi, care este povestea cântecului ,,Floare de colţ”, cum a luat fiinţă?

- Eram la Poiana Lupului, în Argeş, sub Piatra Craiului, în 1987 cu un grup de prieteni şi cu Viorel Popescu, realizator la RRA. Acolo, într-o săptămână de bucurie sufletească, erau alături Ileana Şipoteanu, Dumitru Lupu, Theodora(viitoarea mea soție) şi fata ei, Maura, am scris acest cântec. Lucrurile s-au împlinit, cântecul a ieșit, ne-am căsătorit, Maura a devenit fata mea, toate de acolo…Târziu, după ani, au venit unii cu cărți, hărți, etc., şi mi-au demonstrat că acolo este o zona puternică din punct de vedere energetic. Cântecul rezistă, e iubit şi după 25 de ani, are peste 1 milion sau mai mult de vizualizări pe YouTube, nu e spectacol fără el, iar în viața noastră, cea de toate zilele, şi noi rezistăm!

Jurnalul Naţional: Ce îţi mai doreşti, pe parcursul vieţii tale care tocmai se scrie, ce ai vrea să ţi se întâmple, în suflet, în emoţii, în har, în carieră, de acum înainte? Şi mai spune-ne, nouă tutror, tu, Ducu Berzi, cel preţuit şi iubit, un cuvânt de bine, un gând optimist, o vorbă care să ne ofere bucuria de a trăi frumos şi mâine...

- Ce să îmi mai doresc să se întâmple fericit, în carieră? Atât de multe, mii de momente fericite am avut încât, ce să îmi mai doresc? Fiecare spectacol e unic, fiecare întîlnire cu publicul de asemenea, fiecare contează.Toate se adună, se însumează, la nesfârşit. O nelipsită stare specială mereu va exista, o emoţie va fi mereu şi o răsplată aştepţi. Nu pot să cer de la mine mai mult decât sunt. Iar lumea cred că asta apreciază. Că sunt adevărat, cu bune şi rele şi încerc să le fac clipa mai frumoasă. În rest, cum o vrea bunul Dumnezeu. Oamenii sunt mai frumoşi când iubesc cultura. Nu banii sau funcțiile te fac frumos ci starea ta de spirit. Dacă ai deschidere către un act cultural, poți deveni mai luminos, mai puternic şi mai stabil. De aceea cred că cei care vor ști să citească şi să înțeleagă ce au transmis alţii, vor fi puternici.