x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Soprana Raluca Oprea: “E important să te simţi artist în locul unde te duci să-ţi exerciţi vocaţia pasiunii”

0
Autor: Loreta Popa 11 Iun 2014 - 11:57
Soprana Raluca Oprea: “E important să te simţi artist în locul unde te duci să-ţi exerciţi vocaţia pasiunii”
Vezi galeria foto
Mi s-a întâmplat să mă angajez într-un subiect nereuşit şi să simt ca la jumătatea drumului să-mi dau seama că nu va ieşi nimic. Din experienţă ştiu însă că atunci trebuie să te opreşti şi să aştepţi să ţi se reîncarce bateriile. De data aceasta însă subiectul m-a atras de la început, l-am adorat la prima vedere, m-am confundat şi cufundat în iubirea pe care o dăruieşte. Dacă te atrage ceva instinctiv, dacă simţi că trebuie să te îndrepţi către un subiect care se potriveşte cu modul în care poţi să-l tratezi, atunci este clar că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării, că există măcar un motiv pentru care ţi s-a îngăduit această întâlnire. Un spectacol care mă urmăreşte, în mod fericit evident, este “Arlechino moare?” Spun acest lucru pentru că mi-a oferit şansa de a o cunoaşte pe soprana Raluca Oprea. Ţin minte că m-am simţit ca un copil luat de mână de la intrarea în teatru şi condus printr-un labirint verde până la grădina secretă a lui Arlechino. Acolo, pe un scaun, la distanţa de o palmă, un înger alb, atât de frumos că mi-a oprit respiraţia, veghea. I-am înţeles rostul, i-am înţeles existenţa. Fără de acest înger nu aş fi avut aceeaşi bucurie a descifrării mesajului piesei. O lume austeră, dură, intens laborioasă, care te atrage, te respinge şi te atrage din nou, pentru ca la final să fii cucerit definitiv de taina ei.
Născută la București, Raluca Oprea şi-a început drumul în muzică în faţa pianului, apoi a urmat cursurile Universității Naționale de Muzică din București, la secția canto sub îndrumarea tenorului Ionel Voineag și a pianistei Andreiana Roșca, pe care le finalizează în anul 2002. Tot aici continuă studiile post-universitare de Master, precum și studiile doctorale (2007). S-a perfecționat în țară și în Italia, alături de nume celebre ale liricii mondiale precum Iorio Zennaro, Vincenzo Bello, Mariana Nicolesco, Maria Slătinaru-Nistor, Laura Niculescu, Pompeiu Hărășteanu. Soprana Raluca Oprea s-a remarcat odată cu premiera producției “Orfeu și Euridice” de C.W. Gluck/Adrian Enescu, având rolul titular, în regia lui Alexandru Darie, din anul 2008, în deschiderea Festivalului European al Teatrelor. Spectacolul de teatru experimental “Arlechino moare?” adaptare după N. Evreinov (2012), i-a conferit sopranei cel de-al doilea rol încununat de succes pe scena prestigiosului Teatru Bulandra. Colaborările sale sunt nenumărate, cariera sa este îmbogăţită mereu şi mereu cu câte un nou rol care nu ştiu cum se face, dar îi vine mănuşă. Puţini ştiu câtă trudă, cât sacrificiu, câte renunţări sunt în spatele succeselor pe care un interpret de operă le are. Soprana Raluca Oprea munceşte cu pasiune şi seriozitate, căutând să pună în valoare datele naturale ale glasului său şi să abordeze un repertoriu adecvat perioadelor succesive de evoluţie vocală. Fără talent, fără chemare însă, nu se poate. Dar mai mult decât acestea, fără muncă talentul nu înseamnă nimic. Întâlnirea mea cu Raluca Oprea a avut loc după o repetiţie la “Arlechino moare?”, într-o zi caldă, după o ploaie binecuvântată ce parcă avea rolul să vindece rănile oraşului. Am plecat apoi la un festival de muzică şi interviul meu cu ea a trecut prin furcile caudine ale timpului. Dar am reuşit să-l duc la capăt şi pentru acest lucru îi rămân recunoscătoare.

-Când ai făcut primul pas spre muzică? Cum ai fost atrasă în mrejele acestei arte? A fost o alegere sau…?


-A fost o alegere, ce e drept, însă a pornit dintr-o pură întâmplare. Am avut șansa să vin pe lume într-o familie de melomani, într-o casă în care muzica avea un loc privilegiat. Aveam pian acasă, iar mama mea luase lecții de pian și cânta din când în când cu mare plăcere, bunicul meu cânta, tot de plăcere, la vioară, faptul că atenția mea s-a îndreptat spre muzică a fost o alegere firească și mai mult decât atât m-am bucurat de sprijinul total al familiei. Am avut un profesor de pian care venea acasă şi probabil că le-a spus părinţilor că există ceva dincolo de o simplă plăcere, un talent. La noi acasă se asculta cu regularitate muzică clasică. Pe lângă asta îmi amintesc că mergeam împreună cu părinții mei la concerte, spectacole de operă, la teatre. S-a deschis astfel un drum pentru mine, pe care să merg mai departe, dar alegerea am făcut-o mult mai târziu. Studiam pian deja şi nu ştiu de ce am început să fiu atrasă de muzica de operă, chiar foarte mult, dar la vârsta de 8 ani nu se putea pune problema de a studia canto, cu mare greutate am înțeles că trebuie să mai treacă câțiva ani pentru a începe canto la modul profesionist. Aşa că am continuat cu studiul pianului, am urmat şcoala de muzică, apoi liceul de muzică. Deși nu e deloc simplu să studiezi pian, sunt bucuroasă că am reușit să duc la bun sfârșit cei 10 ani petrecuți în fața acestui instrument pentru că a fost o bază muzicală extrem de solidă pentru ceea ce a urmat după; și mai ales pentru ca studiul unui instrument încă din copilărie te formează ca performer, îţi impune rigoare, seriozitate, te învață cât de spinos este drumul reușitei profesionale pentru o astfel de meserie a harului divin. Eram copil, îmi doream să mă joc împreună cu cei de seama mea, însă eu tot timpul trebuia să studiez, să fac solfegii, să învăț teoria sau istoria muzicii.

-Apropo de teorie, de solfegii, ca să poţi citi o partitură trebuie să înveţi notele ca pe litere, cu care să alcătuieşti cuvinte? Mereu mi s-a părut ca un fel de magie acest lucru, pentru că eu nu am avut acces la acest limbaj...

-Se învaţă. Desigur. Este un alfabet, o cheie, un limbaj cifrat al muzicii şi se învaţă la fel cum învățăm să citim literele alfebetului. Eu am rămas cu pasiunea de a citi partituri, pentru că mai cânt la pian ocazional.

-Deci ai făcut şcoala de muzică, apoi liceul de muzică...

-Da, am studiat la liceul de muzică, clasa de pian până în clasa a XI-a, apoi ultimii doi ani de liceu i-am urmat la canto clasic. Când am avut vârsta necesară m-am transferat la secţia de canto, însă, am făcut-o fără nici o ezitare. Iubeam muzica, adoram să fiu pe scenă, însă era ceva ce-mi lipsea atunci când cântam la pian. Simţeam că nu mă pot manifesta complet. Recunosc că iubesc vocea şi iubesc să lucrez cu ea, să caut să mă perfecționez prin intermediul vocii până în cele mai mici detalii. Este ceva foarte intim să poţi să-ţi foloseşti vocea, să descoperi mereu ceva nou în vocea ta, să construiești cu ea personaje, tipologii, să o conduci acolo unde e nevoie de ea. La pian era ceva mult mai static, în cântat intervine şi aspectul teatral, cred că asta a fost de fapt ceea ce m-a atras cel mai mult.

-Cu siguranţă ai avut profesori extraordinari, cu siguranţă ţi-au fost modele.

-Am avut mai mulţi profesori şi cred că este absolut firesc să auzi opinii diferite și să le treci prin filtrul propriei personalități. De la fiecare dintre ei am învăţat câte ceva, fiecare avea anumite sfaturi, mă îndruma pe un anumit drum în funcție de căutările mele din momentul respectiv. Se termina o etapă, apoi simţeam nevoia de altceva. A intervenit apoi o altă etapă, când nu am mai simţit că este necesar un profesor, dar pentru o scurtă perioadă, apoi am reluat iar lecțiile. Întotdeauna este nevoie de un control în plus, de o părere din exterior care te percepe cu totul altfel decât propria senzaţie personală din interior. Ai nevoie de acele sfaturi. Un sfat pe care mi l-a dat o cântăreaţă foarte importantă a noastră a fost “Întotdeauna să cânţi cu sufletul!”. Am încercat să-l urmez de atunci, chiar dacă ulterior am primit recomandări începând cu aspectul pur tehnic vocal până la cel vizual, scenic, interpretativ. Am fost norocoasă din punctul acesta de vedere, pentru că am avut parte de profesorii de care am avut nevoie. În ceea ce priveşte arta scenică am avut întotdeauna şi voi avea o admiraţie pentru regizorul Hero Lupescu, a fost primul care mi-a îndrumat paşii pe scenă. Din păcate nu am putut lucra foarte mult cu el, pentru că vârsta domniei sale era deja înaintată, dar în cei trei ani cât am lucrat la clasa de Operă de la Conservator a fost absolut minunat. Avea acel dar de a te forma pentru scenă, de a te face să înțelegi tot ceea ce înseamnă scena de operă, de a te face să-ți formezi propria personalitate artistică. Hero Lupescu mi-a fost un real model. Apoi, prima mea profesoară de canto despre care astăzi se vorbeşte foarte puţin, a dispărut dintre noi din păcate de mult, se numea Steliana Calos. A fost prima care mi-a dat curaj în lumea asta. Am cunoscut-o când aveam 17 ani, mi-a îndrumat primii paşi, la vremea respectivă ce făcea teatru modern, operă de cameră modernă. A cântat mult în străinătate genul acesta de operă teatrală, ca să spun aşa, îmi spunea adesea că de fapt viitorul unui cântăreţ este posibil doar trecând de bariera unui cânt frumos, înţelegând în totalitate teatralul, arta teatrului.

-Avem o şcoală de canto foarte bună, recunoscută internaţional. Mai avem însă talente?

-Sunt talente cu siguranță, problema este ce fac ele mai departe, pentru că talentul este doar o bază, o premisă. A te pune în valoare depinde foarte mult şi de tine. Depinde foarte mult pe ce drum alegi să mergi mai departe, spre ce te îndrepţi. De exemplu, în lumea liricii sunt foarte multe voci frumoase, dar pe scenă foarte puţini cântăreți au acel ceva care trezește emoţia, care să fascineze publicul. Trebuie ca vocea și personalitatea ta să treacă rampa, ori asta se învăța la cursurile regizorului Hero Lupescu.

-Cum ai ajuns la Teatrul Bulandra?

-În anul 2007 cu spectacolul “Orfeu şi Euridice”, în regia lui Alexandru Darie, în care am interpretat rolul Euridice. A fost prima mea întâlnire cu Teatrul Bulandra. De fapt, cred cu tărie că nu a fost o simplă întâmplare. Eram elevă la liceu în acea perioadă magnifică a teatrului românesc, anii 90, şi de multe ori veneam şi vedeam piesele de trei sau patru ori, pentru că simţeam o atracţie aparte la Bulandra, simţeam ceva cu totul special aici. Ca şi cântăreţ de operă, ceea ce mă pregăteam să devin, nu întrevedeam atunci o formulă de spectacol care să reunească arta lirică într-o formă teatrală. Însă, ceva s-a întâmplat şi a apărut miracolul. “Orfeu şi Euridice” s-a jucat din 2008 până în 2011. Aici i-am cunoscut pe Adrian Ciobanu, pe Antoaneta Cojocaru, şi chiar de atunci, de când eram împreună pe scenă, în “Orfeu şi Euridice”, ştiu că s-a creat un flux energetic, ceva, a avut loc întâlnirea dintre noi, s-a creat terenul favorabil pentru viitorul proiect care acea să apară câțiva ani mai târziu. După aceea, da, a fost această idee cu “Arlechino moare?”, care s-a născut foarte greu. Au fost repetiţii de peste un an. Era primul proiect de acest gen. Luam totul de la capăt, ne luam pe noi şi ne puneam acolo, nu ştiam cum să transformăm textul de 15 pagini într-o piesă. A fost foarte greu, dar nu regret timpul petrecut aici, la repetiţii.

-Am văzut spectacolul cu această piesă, este într-adevăr impresionant ceea ce voi aţi reuşit pe scenă. A fost greu să croieşti haine personajului tău? Întreb acest lucru pentru că puţini oameni ştiu că Îngerul Morţii este unul dintre cei mai buni, el este cel care te însoţeşte dincolo de poarta dintre lumi, el este cel care îţi veghează fiecare pas, fără să te judece în vreun fel. El este cel care te alină. Vocea ta reuşeşte să surprindă aceste calităţi şi nu e puţin lucru...

-Pentru a crea “hainele” necesare personajului meu m-am inspirat foarte mult din muzica de operă, am avut mare libertate asupra a ceea ce fac din punct de vedere muzical. Acest lucru m-a ajutat enorm. Fără să mă gândesc mult au apărut alegerile pentru ariile și momentele solo interpretate în cadrul spectacolului. Noi ne-am gândit cumva ca fiecare personaj să fie introdus şi portretizat de o arie şi da, s-a întâmplat, am ales bine se pare, şi din reacţia publicului constat că a fost o alegere foarte bună. Am încercat să aducem ceva inefabil, ceva neomenesc, nepământean prin acest rol, Am ţinut să fie un personaj plăcut, umanizat de “vocea” care îl portretizează. Să fie o adresare caldă a mesajului. Uşor, uşor am găsit cheia personajului, pentru că noi am lucrat cu toţii împreună. Efectiv acea idee de laborator a fost de ajutor. Am găsit împreună drumurile personajelor prin noi metode de exprimare. Laboratorul este benefic pentru orice artist, iar pentru mine, venind din lumea operei, a fost mai mult decât o bucurie, un experiment pe care îmi doresc să îl repet curând. Pentru mine experienţa din “Orfeu şi Euridice”, când totul s-a întâmplat într-un timp îndelungat, mi-a oferit spaţiul necesar ca să mă pregătesc corporal, mental, pentru rolul pe care-l aveam de susţinut. Ce s-a întâmplat în “Arlechino” a fost cumva o continuare. Mi-a fost teamă la început de reacţia publicului, pentru că spre deosebire de “Orfeu şi Euridice”, unde se pleca de la o operă transpusă în teatru, aici era teatru cu inserţii de operă. Nu-mi dădeam seama cum va aprecia publicul de teatru ideile cu care veneam, şi personajul “operistic”, dar ideea pe care au avut-o colegii mei de a mă aduce în acest proiect a fost o minunată. Sunt mândră de acest rol!

-Am sesizat modul în care aveţi grijă unul de altul pe scenă şi în afara ei. Este între voi un soi de comuniune frăţească aparte.

-Toţi cei patru colegi ai mei din “Arlechino” sunt nişte parteneri minunaţi. Mi-aş dori să am tot timpul asemenea parteneri… Pentru mine, faptul că sunt aici a însemnat un mare pas înainte pentru dezvoltarea mea artistică, spirituală, pentru tot. De multe ori, în momentul în care mă duc strict în zona operei, cel puţin la noi, văd că lucrurile sunt încă închistate, oamenii nu au libertatea de a căuta, poate nu ştiu ce să caute, nu ştiu ce înseamnă cu adevărat să faci teatru şi să-ţi găseşti un personaj din zona teatrului.

-Pentru că vorbim despre operă, te-ai gândit să cânţi în străinătate? Acolo acest gen este respectat la adevărata lui valoare, este apreciat altfel...

-Muzica de operă are locul ei bine determinat în țările cu tradiție precum Italia, Germania, Statele Unite, este un gen de spectacol respectat, artiştii sunt apreciaţi la adevărata lor valoare. Sigur că da, m-am gândit să cânt în străinătate. Când o să apară acea oportunitate nu o voi ocoli! Dezamăgitor mi se pare că se joacă “Arlechino” de doi, ani, iar dintre studenţii de la Conservator cred că aici au fost două persoane. Atunci nu e de mirare că viitori artiști nu au repere, fenomenul artistic nu îi inspiră, nu ştiu spre ce să se îndrepte.

-Teatrul Bulandra este un spaţiu cu o anumită încărcătură, aici au jucat cei mai mari actori ai acestei ţări. Cum vă simţiţi voi pe scena de aici?

-Ne-am simţit foarte bine, ni s-a acordat timpul necesar ca să repetăm, să încercăm, am fost încurajați și apreciați. Domnul Alexandru Darie ne-a susţinut, venea să vadă cum decurg repetiţiile, a lucrat cu noi, apoi a semnat light design-ul, ne-a fost alături în toată munca noastră. Toată lumea din acest teatru ne priveşte cu respect iar pentru noi contează acest lucru. E important să te simţi artist la locul unde îţi exerciţi vocaţia pasiunii.

-Ce contează cel mai mult pentru tine, ca artist?

-Să am libertatea de a mă exprima, să mă pot bucura de aceste căutări interioare fără de care acum nu aş mai putea face nici un alt rol. Contează să fiu apreciată. Dacă aş putea ieşi cumva din mine şi să reuşesc să mă văd prin ochii unui spectator ar fi interesant. Cum m-aş percepe eu pe mine fiind doar spectator. Laboratorul şi genul acesta de teatru experimental asta produce în tine, te face să aduci la lumină experienţele proprii, vizavi de muzică, de personaj, de totalitatea actului creator. Partenerii mei din “Arlechino” sunt persoane cu o foarte mare deschidere către muzică, simt muzica în mod pasional, ceea ce s-a construit peste limbajul lor corporal, peste frazele muzicale, a venit spontan din ei, din faptul că ei trăiesc muzica.

-Această prietenie dintre voi are vreun secret?

-Cred că ne raportăm la emoţii, la acest flux care se întâmplă între noi ca entităţi spirituale. Desigur există acele afinități personale.

-A fost greu pentru tine să cânţi într-un spaţiu atât de intim cum e cel de la Teatrul Bulandra?

-Noi cântăreții suntem obişnuiți să cânt în spații mari, chiar ne antrenăm pentru asta. A fost greu să vin în locul acesta unde publicul este dispus pe trei laturi, extrem de aproape de mine, şi unde normal că totul trebuia lucrat până la cel mai fin detaliu muzical, vocal, corporal, ca atitudine scenică. M-a speriat ideea de a avea publicul atât de aproape de mine în primă instanţă, dar descoperind calea personajului totul a devenit firesc. Am făcut o legătură între sala de aici şi sălile de dimensiuni mici destinate recitalurilor de lied, este vorba despre muzică de cameră și despre starea de comuniune care se înfiripă între cei de pe scenă şi cei din sală; asta mi-a dat curaj. Am cântat foarte multă muzică de cameră îmi place genul miniaturilor, așa că am asociat genul cameral cu spectacolul nostru desfășurat într-un cadru intim.

-Mi-a plăcut ideea de laborator, nevoia de a găsi noi şi noi forme de expresie.

-Eu nu înţeleg modernismul în teatru doar prin faptul că folosesc ca recuzită tehnologie de ultimă oră. Chiar dacă o fac, cu ce acopăr eu acea imagine care este cumva extrem de stradală? Cu ce vin din interior să sprijin un obiect atât de rece? Spectacolul nostru este dus într-o zonă extrem de poetică, într-o modernitate a trăirilor și a emoțiilor profunde. Cred că este normal să existe o evoluţie în abordarea unui spectacol, aşa cum noi ca persoane evoluăm şi avem aspiraţii din ce în ce mai înalte, la fel evoluează orice formă de artă, de exprimare. Deja în momentul în care stă pe loc cred că nu mai atrage publicul. Nu mai spune nimic. E foarte interesant să văd cum a funcţionat lumea operei transpusă în lumea teatrală, o experienţă cu totul şi cu totul ieşită din comun. Pot să spun că până acum a fost cel mai important pas în devenirea mea, în cariera mea. Asta este frumuseţea teatrului, este viu, trăieşte şi de fiecare dată ceva e altfel. Aici, în spaţiul atât de mic unde totul trebuie să fie drămuit se întâmplă neprevăzutul.

-E greu să cânţi în altă limbă?

-Pentru cântăreţii de operă este o normalitate, nu este greu deloc, uneori poți întâmpina dificultăți de pronunție, dar și acest lucru se studiază! Operele, în marea lor majoritate, se cântă în italiană, iar limba italiană pare anume făcută pentru a fi cântată. De exemplu, mi-a fost greu să cânt în engleză, deşi vorbesc fluent engleză, cântată mi s-a părut stranie, are altă sonoritate față de limba vorbită. Am cântat în cehă, în rusă, limbi foarte muzicale, foarte frumoase. La fel, germana mi pare foarte frumoasă în cântat.

-Ai vreun compozitor preferat?


-Puccini! Puccini! Ador toată muzica scrisă de Puccini, personajele sale, tot ceea ce înseamnă estetica personajului. Este un compozitor de geniu! Şi desigur Verdi!

-Visezi la un personaj?

-Cred că fiecare artist are un personaj la care visează. Pentru mine este Violetta Valery din “La Traviatta”. L-am cântat deseori și încă visez la el. Este rolul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de operă. Aceasta este imaginea mea când spui operă. La ce aspir este însă Madama Butterfly. Mai sunt multe etape de parcurs până acolo, dar e un rol care îţi oferă tot ce poate fi mai frumos, muzical, vocal, scenic, cred că este un punct culminant în cariera sopranelor.

-Ca oricare dintre noi, sunt convinsă că şi tu ai avut momente grele de-a lungul vieţii. Ce te-a motivat să te ridici şi să mergi mai departe?

-Scena.

-Ce înseamnă pentru tine România? Ce ţi-a oferit acest pământ ţie, ca fiinţă?

-Ceea ce mi-a oferit mie foarte mult acest areal a fost faptul că am avut acces la artă, la cultură, la educație artistică de mare valoare. Lucru care în alte locuri ar fi fost foarte greu de obţinut și costisitor. Acum sigur lucrurile s-au schimbat şi nu mi s-ar părea greu să stau într-o altă zonă dacă aş găsi acea satisfacţie şi mulţumire a meseriei. Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat, mai ales în la Teatrul Bulandra, dar îmi doresc mai mult!

-Este un schimb între tine, ca artist, şi spectator?

-Este un schimb de energie între artist şi public. Funcţionează. Este înduioșător ca la sfârşitul spectacolului să vezi unii oameni care au lacrimi în ochi, unii care rămân în sală, pe gânduri, au nevoie de câteva clipe de a mai medita puţin la ceea ce tocmai s-a încheiat și atunci știi că menirea ta de artist a fost îndeplinită. De aceea cred că devenim artişti pentru a da foarte mult celor din jurul nostru, să arătăm viaţa din altă perspectivă.

-Dacă ar fi să defineşti viaţa ta într-un singur cuvânt care ar fi acela?

-Viaţa mea într-un cuvânt? Muzică.

-Ce-ţi doreşti cel mai tare?

-Să-mi duc mai departe visul și puterea de a trece peste obstacolele care vor veni.

-Este credinţa necesară în viaţa unui artist?


-Dacă nu aş fi avut credinţă poate nu aş fi ajuns la momentul acesta, pentru că am fost adesea încercată în viaţa personală cât și în plan profesional, chiar de la primii paşi. Dacă nu aş fi crezut în dorinţele mele, în visele mele, în Dumnezeu, nu aş fi ajuns aici. Am avut atât de multe lovituri încât eram gata să cedez, dar niciodată nu am putut să stau departe de muzică. E foarte importantă credinţa, este mereu alături de noi!

-Este talentul un har pe care îl primim când ne naştem sau se moşteneşte?

-Da, ne naștem cu acest har, dar dincolo de talent, de experienţă, cred că elementul definitoriu pentru un artist este personalitatea. Fără personalitate care este alimentată de căutările fiecăruia, din studiul pe care îl face cu sine, din încercările pe care le are, mai ales în zilele noastre, cred că e absolut de prisos să stai pe scenă dacă nu vibrezi, dacă nu transmiți “viață”. Atunci când cauţi firul simplităţii şi al adevărului în a rosti textul, fie el vorbit sau cântat, atunci sigur că apar emoţiile. Când te laşi dus de fiorul şi de valul acestui adevăr, atunci apare magia.


 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

„Un prim pas spre Rai’’

„Un prim pas spre Rai’’
Galerie Foto Licitația de Artă Postbelică și Contemporană, inclusiv o secțiune caritabilă dedicată Hospice Marți, 19 noiembrie 2019, ora 19:00 Athénée Palace Hilton București Cea mai importantă operă de Horia ...

Andreea Chirică, solo show la creart Gallery

Andreea Chirică, solo show la creart Gallery
Vernisajul expoziției are loc în data e 6 noiembrie 2019, ora 19:00 - 21:00, la creart Gallery (Piața Alexandru Lahovari nr. 7, București). Deschis zilnic între orele 10:00 - 19:00. Intrarea liberă. Curator:...

Concert extraordinar „Vioara lui Enescu” la Braşov susţinut de Gabriel Croitoru şi Horia Mihail pe 15 noiembrie la Sala Patria

Concert extraordinar „Vioara lui Enescu” la Braşov susţinut de Gabriel Croitoru şi Horia Mihail pe 15 noiembrie la Sala Patria
Galerie Foto Turneul Vioara lui Enescu a revenit în această toamnă pe scenele din România, un concert extraordinar susţinut de Gabriel Croitoru şi Horia Mihail fiind programat pe 15 noiembrie 2019 la Sala Patria din...

„Memoria arhivelor”: întâlnirile 3 și 4

„Memoria arhivelor”: întâlnirile 3 și 4
Galerie Foto Vă invităm luni, 11 noiembrie, și marți, 12 noiembrie, la ultimele două întâlniri din acest sezon din cadrul proiectului „Memoria arhivelor”. După Ivana Mladenovic, Ana Szel și Raluca Durbacă, Radu Jude...

Abundance, de Juhos Sandor, la Estopia Art Gallery București

Abundance, de Juhos Sandor, la Estopia Art Gallery București
Joi, 14 noiembrie, de la ora 18.00, Galeria Estopia vă invită la o întâlnire cu un... marțian: Juhos Sándor, și cu ultima lui serie de lucrări, care, dacă nu ar fi evidente referințele contemporane, ar putea p

Performance digital, artă figurativă şi abstractă, prezentată de artişti români la MILL, în Belgia

Performance digital, artă figurativă şi abstractă, prezentată de artişti români la MILL, în Belgia
Galerie Foto     Vernisajul expoziţiei „Rethinking the Image of the World: Projects and Sketches” a avut loc vineri, 8 noiembrie, în Complexul Muzeal Idel Ianchelevici (MILL), din oraşul belgian La Louviére,

Scurt-metrajul finlandez "Două corpuri pe o plajă" a câștigat Marele Premiu al Festivalului Alter Native 27

Scurt-metrajul finlandez "Două corpuri pe o plajă" a câștigat Marele Premiu al Festivalului Alter Native 27
Un film despre două femei trecute de prima tinereţe, care încearcă să capteze atenţia bărbaţilor adoptând atitudini nonconformiste, "Două corpuri pe o plajă", regizat de Anna Paavilainen din Finlanda, este...

La mulți ani, Mariana Mihuț!

La mulți ani, Mariana Mihuț!
Galerie Foto Mariana Mihuț este la de frumoasă și astăzi, ca ieri. Nu știu care este secretul magnetismului său irezistibil. În lacrimile ei se amestecă suferința lumii, iar în râsul său inepuizabil se ascunde dragostea d...

A început One World Romania la Brașov

A început One World Romania la Brașov
Galerie Foto Prima ediție a festivalului de film documentar „One World Romania la Brașov” a debutat pe 7 noiembrie  și propune pe parcursul a patru zile, la Centrul Cultural Reduta, la Cinemateca Patria și în alte trei...

Scriitorul american Ernest J. Gaines a murit în somn. Avea 86 de ani

Scriitorul american Ernest J. Gaines a murit în somn. Avea 86 de ani
Romancierul afro-american Ernest J. Gaines a decedat marţi, la vârsta de 86 de ani, în urma unui infarct, a anunţat astăzi editura responsabilă cu publicarea operelor sale în Franţa. Scriitorul este...

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu caută voluntari

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu caută voluntari
Organizatorii Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS) caută peste 500 de voluntari din România, pentru ediţia care va avea loc în perioada 12 - 21 iunie 2020. "Au început deja înscrierile la...

Premieră absolută pe scenele din România: primul concert în care, alături de muzicieni consacrați, va performa o entitate de inteligență artificială (IA)

Premieră absolută pe scenele din România: primul concert în care, alături de muzicieni consacrați, va performa o entitate de inteligență artificială (IA)
Galerie Foto În ultima zi a celei de a XI-a ediții a Festivalului Timișoara Jazz (eveniment care are loc între 10 - 12 noiembrie, la Timișoara) Petre Ionuțescu & Daniel Dorobanțu vor improviza, în zona de fuziune dintre...

Matei Vișniec, despre anecdotă: „Am traversat povestea propriilor noastre diferenţe dintre Est şi Vest“

Matei Vișniec, despre anecdotă: „Am traversat povestea propriilor noastre diferenţe dintre Est şi Vest“
Galerie Foto Dezbaterea despre „Anecdota în contextul istoriei europene comune“, moderată, miercuri seară, de Jacques De Decker, secretar permanent al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din...

Călătorii europene” care transformă Brăila și Galați în Citadele muzicale

Călătorii europene” care transformă Brăila și Galați în Citadele muzicale
Sâmbătă 16 noiembrie și duminică 17 noiembrie 2019, serate muzicale deosebite se vor desfășura la Palatul Lyra din Brăila, respectiv la Palatul Episcopal din Galați.   Sub...

Revenirea unei comedii de cursă lungă: REVIZORUL

Revenirea unei comedii de cursă lungă: REVIZORUL
Vineri 8 noiembrie, ora 19.00, revine pe scenă un spectacol antologic, într-o nouă variantă de distribuție: REVIZORUL de N.V. Gogol, regia Horațiu Mălăele. De această dată, rolul Revizorului este interpretat de...
Serviciul de email marketing furnizat de