"... nu mă bucur că opera lui Caragiale a rămas mai actuală ca niciodată”

Aş fi vrut să nu încep aceste rânduri cu trista constatare că, la o sută de ani de la moartea lui, Caragiale rămâne, în continuare, cea mai crudă oglindă pe care un autor de teatru o poate pune în faţa publicului său. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să insist acum pe caracterul moralizator al teatrului, prin care eu nu înţeleg, în nici un caz, degetele pe care se străduie să ni le bage în ochi unii autori mai puţin dotaţi scriitoriceşte. Nu, teatrul bun nu bagă niciodată degetele în ochi, nu e niciodată grosier, grosolan, îngroşat sau caricatural. Teatrul bun nu te lasă niciodată să pleci din sală cu sufletul gol, lipsit de speranţă, de încredere şi de nevoia de mai bine. Teatrul, aşa cum îl văd eu, nu trebuie să fie voit moralizator. Teatrul trebuie să ne ajute să evoluăm. Ridendo castigat mores.
   
Iată de ce nu mă bucur că opera lui Caragiale a rămas mai actuală ca niciodată, în timp ce operele contemporanilor lui, Feydeau şi Labiche, au căzut de mult în desuet. Lumea în care trăim e aceeaşi ca în urmă cu o sută de ani. Nu se simte schimbarea, nu se simte evoluţia şi, mai rău, nu se întrevede speranţa.
   
Aşa cum teatrele bucureştene s-au întrecut anul acesta să îl sărbătorească pe genialul nostru autor prin montări care de care mai inovatoare, pentru a-i sublinia modernitatea, caţavencii şi farfurizii noştri naţionali au dat iama pe sticla televizoarelor pentru a ne aminti, dacă mai era nevoie, cât de actual şi cât de înrădăcinat ne e în spirit al nostru Caragiale.
   
N-am decât o speranţă. Că peste o sută de ani, când urmaşii urmaşilor nostri vor sărbători bicentenarul marelui scriitor, dumnealui să facă bine şi să nu mai fie chiar aşa de actual. Popoarele se maturizează, ca şi copiii, nu?
   
Asta îmi doresc, asta vă doresc şi dumneavoastră, şi, în rest, o mie de ani pace.