Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am fost colege! Era una dintre actriţele insolite ale scenei româneşti şi mai ales ale celei ieşene. Făcea parte din generaţia noastră formată din Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Mircea Andreescu, Costel Constantin, Vali Seciu, Mariana Mihuţ, VIRGIL Ogăşanu, Ilinca Tomoroveanu, Ştefan Radof, Lucian Iancu, Monica Ghiuţă, Florina Cercel.
Eram cei mai buni! Spun asta pentru că aşa cred, pentru că întotdeauna m-am mândrit că fac parte dintre ei toţi şi pentru că acum suntem la vârsta a treia când nu mai deranjăm pe nimeni.
A fost odată ca niciodată Violeta Popescu, o actriţă stranie cu trăsăturile apăsat desuete, cu o duritate melancolică, foarte teatrală în firescul ei. Spun asta gândind o mare subtilitate a emploi-ului ei teatral, avea un zâmbet abia mijit, o tristeţe care o istovea şi care dădea publicului nelinişti, o voce cultă şi un dramatism care culpabiliza făcându-ne vinovaţi de sărăcirea dragostei, a purităţii, a iluziilor moarte – era ceva cunoscut demult uitat, o nostalgie închisă într-o ecluză, din care ieşea cu un umor extrem de inteligent. Jocul ei actoricesc mai avea şi o remarcabilă sobrietate.
După terminarea Institutului de Teatru, am plecat împreună în Iaşul meu natal. Mai era cu noi Costel Constantin, care o iubea năvalnic. Ne alesese regizorul Crin Teodorescu, care ne-a şi cultivat pe toţi trei. Violeta a rămas la Iaşi pentru că s-a îndrăgostit pe toată viaţa de Sergiu Tudose, când am jucat în piesa lui Arluzov “Bietul meu Murat”. Erau atât de îndrăgostiţi, încât atunci când se juca spectacolul se programau naşteri peste 9 luni! Atingeau cu dragostea lor pe toţi cei din jur. A fost o actriţă romantică. A jucat mult. Iaşul meu este onorat că ea i-a cerut cetăţenie! Era timidă şi de aceea cu multe umbre şi ascunzişuri. Mi-aduc aminte că a fost o sărbătorire a generaţiei noastre - şi încă nu murise nimeni – eram toţi învălmăşiţi de evenimente – era anul 1995 cred – toţi am făcut o trecere prin scenă cu un monolog, o poezie, un gând, un eseu.
M-a frapat că ea n-a vrut deloc să “se producă”. Am înţeles-o! Era un om sever şi nu greşea niciodată cu ceva ce-ar fi putut să-i inoculeze substanţe din care-şi hrănea personajele. De parcă era în generaţia noastră responsabilă cu refacerea unui echilibru rupt VOLENS-NOLENS.
Din câte ştiu eu, a dat atât în viaţă, cât şi în creaţie era de o remarcabilă sobrietate, de un simţ al măsurii. Rolurile ei se confundă cu ea. O simetrie aproape clasică. Era foarte ea, chiar şi atunci când încerca noi modalităţi de expresie. Am admirat-o. Fugeam de la clasa mea sa o văd repetand în “Jocul de-a vacanţa”. Eram foarte impresionată. Nu o ţin minte decât pe ea. Îmi absorbea atenţia. Pe urmă a jucat Corina şi la Teatrul Naţional din Iaşi. O mai ţin minte mamă. Plecase în turneu în altă ţară şi câand s-a întors venise şi Catinca, fetiţa ei, care avea 2-3 ani. A luat-o în braţe, a strâns-o încet, nu spunea nimic, era o tandreţe tăcută şi adâncă. Eram foarte tineri pe atunci, nu înţelegeam multe, dar eu nu pot să o uit cum strângea la piept acel căpuşor blond şi creţ. Fiica ei a ajuns actriţă. Am văzut-o în “Cui îi e frică de Virginia Woolf?”. A făcut carieră în Iaşul meu iubit! O carieră artistică e ca o probă de maraton, care se încheie când predai viaţa şi pleci spre altă lume, lumea despre care nu ştim nimic.
Duminică la prânz am primit un telefon de la Ilinca Tomoroveanu - “Rodica îţi dau o veste îngrozitoare. Violeta Popescu....”
Ne-am împletit durerea, frica şi angoasele pe firul de telefon. Şi, Sergiu, pe care l-am văzut la un concert la Ateneu acum 2-3 ani. Cum fuge timpul şi ne grăbeşte şi pe noi...
Şi în viaţă şi pe scenă era foarte serioasă, dar avea un umor absurd, pentru care o invidiam, un umor curajos.
N-am văzut-o de multe ori în comedie. Dar la Institut, am văzut-o în “Ubu Roi-Jarry” şi era extraordinară. Avea o bucurie năucită, un curaj comic, o revoltă a mijloacelor pe care n-am putut să le uit.
Rolurile ei le-a lăsat printr-un testamentul nescris al unei conştiinţe pline de moralitate, unei societăţi într-o degradare socială. A plecat cum a trăit: demn, fără zgomot, dramatic.
Se pot spune multe despre un om. Nu toate lucrurile sunt drepte, corecte, juste, întregi.
Vorba unui personaj: “Dreaptă e o linie, o stradă, dar nu inima unui om. Şi poate de aceea, mulţi dintre noi călătoresc în abisuri şi lumi tulburate. Viaţa are un mers veşnic acelaşi. Eram tineri şi nu ştiam ce ne aşteaptă la capăt. Acum ştim!
Dar a fost frumos. Au fost frumoase verile fierbinţi, când râdeam mult. Turneele, rolurile, piesele, succesele şi insuccesele.
Au fost frumoase întâlnirile, despărţirile, trădările, împăcările, împlinirile. Dar la noi, paralel cu viaţa cea de toate zilele, e viaţa de pe scândura scenei, viaţa cealaltă, unde avem vanităţi de creator.
Şi Violeta Popescu a fost un creator care a depăşit limitele obişnuitului, pentru că a avut voinţa şi talentul necesare.
