Actorul şi cuvântul – stimuli ai imaginaţiei

'Baiatul din ultima banca', piesa scrisa de Juan Mayorga, cel mai titrat dramaturg spaniol in acest moment, se axeaza pe ideea de cunoastere. In aceasta idee a gasit cheia regizorul Theodor Cristian Popescu pentru mon­tarea sa de la Teatrul National din Bucuresti (Sala Amfiteatru). E vor­ba de cunoastere sub diverse aspecte, dominand aspectul vietii spiri­tuale. Dar staruie si intrebari de felul: Putem sa ne cunoastem unii pe altii?; Putem intra unii in existenta altora? sau Se mai poate transmite ceva prin arta de la o generatie la alta?

Personajul principal este, asa cum se poate deduce lesne din titlu, un baiat – adolescent, Claudio. La scoala, sta in ultima banca. A facut o pasiune din a trage cu ochiul la ceea ce se intampla in familia unui coleg de-al sau si scrie o compunere. Profesorul de limba si literatura il remarca astfel. In rolul baiatului e Rares Florin Stoica, absolvent de Teatru la Cluj, iar acum masterand la UNATC, pe care Th.C. Popescu l-a ales 'prin auditie', dupa cum ne-a si marturisit. Mihai Calin e profesorul Germán, care ii impartaseste despre cele scrise de elev sotiei sale – angajata intr-o galerie de arta contemporana fiind preocupata de vanzarea a tot felul de piese –, rol creat de Brandusa Mircea. Mai sunt trei personaje, alcatuind familia la care trage cu ochiul Claudio: Rafa, elevul lui Germán si colegul lui Claudio; Rafa tatal si sotia sa Ester, interpretate respectiv de Andrei Chiran, Dan Tudor si Diana Dumbrava.

Regizorul a fost interesat, prin aceasta punere in scena, de valoarea cuvantului scris de autor, de aceea nu construieste imagini teatrale. A propus acest spectacol la Sala Amfiteatru, care poate aminti de un amfiteatru studentesc, dar a vazut-o si ca pe un fel de 'amfiteatru anato­mic', aici fiind studiata structura unei fiinte sau disecat modul de viata al oamenilor. Totodata, personajele se misca liber pe scena, in sala.

Decorul reprezinta in principal un fel de banca, gandita de scenografii Liliana Cenean si Stefan Caragiu pentru a avea utilitati multiple – in casa, in clasa sau in galerie. Pe ea stau personajele, pe rand.

Th.C. Popescu creeaza o galerie de arta goala. Nu este expus nimic, dar stilul cinematografic al autorului piesei iti sugereaza lesne obiectele. Deci, regizorul a eliminat 'ostentativ', dupa cum si spune, ilustratia in spectacol, nu compune imagini teatrale. A fost un risc, pentru ca nu e usor sa pui in scena piesele lui Mayorga. Acestea sunt fie literare, fie cinematografice. Si atunci regizorul a lasat libera imaginatia privitorului. A dat imbold pentru asa ceva prin cuvant si prin actor. Actorii joaca bine. Fiecare interpret isi stie locul, fiecare contribuie la ceea ce invoca pie­sa: 'Ne mai putem imagina?'; 'Mai putem intelege?'; 'Mai putem transmite ceva prin cuvinte?'.

De notat ca piesa 'Baiatul din ul­tima banca' a stat la baza filmului ci­nea­stului francez Francois Ozon, in­ti­tulat 'In casa', aflat acum in post-productie, film ce va fi lansat in acest an.