Andrisantul cunoscut.

Cand am primit invitatia sa vad spectacolul 'O scrisoare pierduta' la Teatrul de Comedie, am avut o strangere de inima: o mai fi ramas ceva din textul lui Caragiale sau e iar vreo 'adaptare' actualizata care profita de saracul Caragiale ca n-are cum sa protesteze? Nu cumva va fi vorba de un SMS ratacit sau de o interceptare a serviciilor trimisa din greseala la 'Racnetul Carpatilor'?

Si actorii? Zoe va fi interpretata de o actrita sau de un actor? Cetateanul turmentat va fi abtiguit cu vin sau cu ecstasy? Pentru ca in ziua de azi te poti astepta la orice experiment: ce-ati zice de o Scrisoare jucata de caini vorbitori? N-ar mira pe nimeni. Ar lua si premii. Parca vad cronicile: O comedie muscatoare!

Stati linistiti la locurile voastre: la Comedie se joaca Scrisoarea origi­na­la. Piesa scrisa acum 127 de ani despre vremurile de acum. Totul e incremenit: de la 'reviziunea Constitutiunii' cand ne vine pe chelie la violarea ei sistematica (a Consti­tu­tiu­nii, nu a cheliei), de la numararea steagurilor la numararea voturilor, de la 'asta nu-i cea din urma camera' la o singura Camera – confort sporit. Aceeasi politica de subsol, jucata chiar intr-un subsol mucegait, bun pentru proliferare ciupercilor de orice fel: scenografia lui Puiu Antemir e adecvata si functionala, inclusiv ciupercile.

N-o sa va povestesc piesa, cum ar face orice critic dramatic ca sa um­ple spatiul tipografic, din doua motive: unu – nu sunt critic, si doi – am impresia ca ati mai vazut-o... Am sa vorbesc insa despre actorii care au reusit un spectacol memorabil: stiu, e un truism pentru ca tot roma­nul impartial stie acest text din me­mo­rie, dar, de-acum, il vor asocia cu alte fete. Sau, si cu alte fete.

In fond, ce e Scrisoarea? O menajerie de canalii, una mai mare decat alta. Sa le luam pe rand, in crescendo – aproape in ordinea intrarii in scena.

Canalia sluga. Platita de la buget. De care te poti dispensa oricand. Dra­gos Huluba e primul Pristanda care, in loc sa fie spirt, e cel mai dezabuzat din piesa: ii stie pe toti pe dinafara, ar putea fi oricare dintre ei, dar prefera sa-i 'umfle' la comanda, violand cu placere Consitutiunea.

Canalia oficiala. Dictatorul local, aflat la discretia dictaturii centrale: azi aici, maine-n Focsani – daca-l la­sa Oprisan. Un nimeni de pe o zi pe al­ta. Marius Florea Vizante reuseste sa iasa din ingratitudinea partiturii – e rolul cel mai putin comic din scrii­tu­ra – cu o mobilitate a fetei si a vocii de mare comedian.

Canalia zaharista. Le-a vazut pe toate, le-a facut pe toate, nu s-a sa­tu­rat. Cu o carte de vizita mai incarcata de functii decat a lui Nicolae Ma­no­les­cu, dar la fel de abil. Valentin Teodosiu face un Trahanache delicios: numai nuante si gesturi filigranate. De-ar fi numai mersul dintr-o parte intr-alta a scenei si tot il tii minte.

Canaliile de duzina. Sterse: au nu­me si fete interschimbabile. Ar vrea si ele la putere, dar nu sunt suficient de canalii. Farfuridi si Branzovenescu si-au gasit interpreti pe masura – Flo­­rin Dobrovici si Eugen Racoti – care numai stersi nu sunt. Dimpotriva.

Canalia intelectuala. Are un ziar. Are un bagaj de citate. Are logoree: vorbeste incoerent, prolix, pretios, sfertodoct, de parc-ar citi un text de Alina Mungiu-Pippidi. Stie sa falsifice o semnatura. Catavencu si-a gasit un interpret formidabil: Marcel Iures. Intrarea lui de sarpe, preligandu-se pe pereti, chiloteala tartuffiana, dar mai ales discursul in lacrimi despre tarisoara lui m-au convins inca o data ca nu exista dihotomia: actori de drama si actori de comedie. Exista actori mari si... actori.

Canalia femeie. E femeie. Si-atat. Mihaela Teleoaca in rolul Zoei e femeie. Si mai mult decat atat.

Canalia inofensiva. Cea mai peri­cu­loasa: nu stii cum sa te feresti de ea, pentru ca, atunci cand o detectezi, e prea tarziu. Ei bine, Cetateanul turmentat e Dorina Chiriac. Un uragan de cand intra in scena si pana iese cantand Bandiera Rossa (aici l-am invidiat pe Caragiale: cui i-o fi venit ide­ea?) Desi i-am vazut in rolul asta pe toti marii actori care l-au jucat, pre­ferata mea e, de azi, Dorina Chi­riac.

Canalia canalie. Capo di tutti capi. Doctor in arta santajisticii. Nelipsit din toate camerele: indiferent ca se joaca legi sau partide de carti. In relatii cu presa de scandal (televi­ziunea nu se inventase: cate sa mai anticipeze si el, nenea Iancu?). Dandanache e, pentru o data, George Mihaita: ma rog, sau de cate ori se va juca piesa. Felul cum calca, cum se uita, incercator, de la Trahanache la Tipatescu, felul cum pun mana, la propriu, pe coana Joitica, toate te conving ca-i are pe toti in mana. De-aia merge teatrul asa cum merge. Teatrul politicii...

Canaliile pasive. Votanti. Cei care accepta. Cei care dau girul. Adica... noi, cei din sala. Am uitat sa va spun ca si noi, specatatorii, facem parte din piesa: noi suntem electoratul. Noi suntem cei care aplaudam discursurile – in seara in care am fost eu

s-a aplaudat de 33 de ori la scena deschisa. Noi suntem cei care radem de ce ni se-ntampla. Noi suntem cei care strigam intr-un glas cu Ionescu, Popescu si dascalimea (Dan Radulescu): Bravo!

Alexandru Dabija e un regizor serios: de-aia ii reusesc comediile si de-aia Scrisoarea a ajuns unde trebuie – la public. E normal, pentru ca andrisantul era cunoscut de cand a scris-o Caragiale: publicul.

E un spectacol de zile mari! si nopti scurte: la iesire, aveti, n-aveti treaba, trebuie sa va opriti sa beti o bere rece la terasa teatrului.

In incheiere, o vorba pentru directorul teatrului: Fii zelos, domnule Mi­haita, asta nu-i cel din urma triumf!