Când Mariana Mihuţ urăşte şi iubeşte

Un copil de numai 9 ani, care se dă în leagănul unei copilării ciuntite, spune să fie îngropat sub plintă, în apartamentul mamei sale, ca să o poată vedea în fiecare zi. Atât de mare îi era dorul de mamă! Acesta este nodul naraţiunii în spectacolul „Îngro­paţi-mă pe după plintă”, de Pavel Sanaev, regizat de Yuri Kordonsky pe scena Sălii Izvor a Teatrului Bulandra. E o dramatizare a povestirii cu acelaşi titlu scrise în 1994 şi care a făcut furori în ţara autorului – Rusia, când a apărut în volum, în 2003.

Spectacolul lui Kordonsky pro­voa­că emoţii puternice pe parcursul acţiunii, în aşa fel încât la final sim­ţu­rile pot ajunge chiar imobilizate. Într-un decor sugestiv şi impresio­nant, care se construieşte în scenă, pe măsura derulării întâmplărilor reale sau imaginare, ni se spune o poveste despre dragoste şi ură, despre umilire şi durere sufletească, despre iertare şi tandreţe, despre neuitare.

Un copil e prins în chingile au­t­o­ri­­tăţii bunicii, care îi acordă o grijă fa­­na­tică, refuzând să-l mai dea înapoi ma­mei – fii­ca sa. A „căzut” pe capul ei la 4 ani, când mama lui l-a lăsat la bu­nici. Trei persoane, într-un simplu apartament de bloc – bunica, bunicul şi băieţelul Saşa. Ea, bunica, în orânduirea ei casnică, se adresează ce­lor doi cu cele mai umilitoare cu­vinte. Ocara răsună în vocea ei când mai înverşunat, când mai blând, fe­meia arun­când cuvinte ca secătură, cre­tin, idiot, strigându-i băiatului bol­nă­­vi­cios „să te mănânce stafilococul” sau răspunzându-i uneori cu „da, scumpete”.

Bunica e interpretată de Ma­riana Mihuţ, care îi dă personajului forţa cu care poate conduce viaţa altora aidoma unor ceremoniale. Ta­lentul, energia şi puterea lăuntrică ale Marianei Mihuţ, coordonate cu cea mai mare precizie în construirea unui rol de o anvergură uluitoare, dez­văluiesc un chip vulcanic, intens. Este femeia în interiorul căreia se zbu­ciumă ura şi dragostea, dar cuvintele ei jignitoare nu întotdeauna dor... De aceea, te amuzi până la lacrimi, dar până la un moment dat. Căci emo­ţia o ia pe alt făgaş. Veriga în spec­tacol e copilul Saşa. Pentru acest rol, zămislit prin prisma amintirilor, a fost ales Marian Râlea. O mai bună ale­gere nici că se putea. Cu o convingere surprin­ză­toare, actorul îl aduce în faţă pe copilul supus, maturizat prea devreme, dornic de joacă şi lipsit de afecţiunea mamei sale din cau­za egoismului bunicii. Îl domină frica, dar el o transformă într-un joc. Mereu bolnăvicios, merge rar la şcoală.

Saşa leagă, prin existenţa sa, două femei de care nu se poate despărţi: bunica şi mama. Sfâşie sufletul cuvintele rostite de Marian Râlea, prin vo­cea copilului, că „bunica era viaţa, iar mama o fericire rară”, care dispa­re înainte de a fi fericit. Mama, pe ca­re el o iubea, o dorea şi atunci când o întâlnea bucuria se revărsa peste ma­lurile sufletului său. În rolul ma­mei e Andreea Bibiri, care depăşeşte şi ea orice aşteptare. Personajul ei este o actriţă nerealizată. Bunica o nu­meşte „Ciumiţa”. Stă cu un bărbat (al doilea bărbat în viaţa ei), dar maică-sa o consideră o femeie care du­ce o viaţă desfrânată. De fapt, frica bunicii e că îl va pierde pe Saşa, că fiica i-l va lua.

Bunicul e actor. Pleacă în turnee. Atunci când e acasă nu scapă de gura bunicii. Din când în când evadează, mergând cu un prieten la pescuit. Rolul a fost încredinţat lui Claudiu Stă­nescu, el intrând firesc în pielea per­sonajului său: bunicul e răbdător, până la un moment, când se supără şi pleacă. Atunci bunica e îngrijorată, vor­beşte despre dragoste. Ea îi măr­tu­ri­seş­te copilului cum s-au căsătorit; cu tan­­dreţe îi vorbeşte. Iar replica băia­tu­­­lui este: „S-a rupt firicelul dra­gos­tei”.

La sudarea spectacolului contribuie alţi trei actori, care au replici puţine, dar semnificative, în profilarea personajelor de bază: Marius Florea Vizante, Valentin Popescu şi Profira Serafim.

Era, într-adevăr, bolnavă psihic bunica? A dus-o la disperare moartea pri­mului ei născut, ajungând să-şi urască, din cauza acestei pierderi, toată viaţa fiica? Sau faptul că s-a măritat cu un actor şi nu a mai ajuns să fie şi ea actriţă, aşa cum îşi dorea? Din prea mare iubire pentru nepot e în stare de orice.

Yuri Kordonski împinge emoţia spre vârful piramidei. Dacă în prima parte a spectacolului gândul publicului este încet, încet încorsetat, în cea de-a doua parte „fericirea” vine să de­clanşeze durerea. Mama îşi „fură” fiul, iar bunica vine să-şi ia nepotul înapoi. La uşa apartamentului fiicei sale, disperată, ea cere îndurare. Apoi adu­ce o avalanşă de blesteme. O ma­mă îşi blestemă fiica. Monologul Ma­rianei Mihuţ te face să în­cre­me­neşti. Doar nişte îngeri alergând iarna prin cimitir îţi atenuează această stare.

Noua creaţie a lui Kordonski, care îmbină un text plin de poezie şi vise cu o inspirată scenografie semnată de Nina Brumuşilă, este un mare succes teatral la acest început de an.