Chestionarul lui Proust

M-a chemat cu 45 de minute înainte să intre pe scenă, la Odeon, în „Mar-chizul de Sade”.
Am ajuns mai devreme, în spe­ranţa că o să „fur” ceva mai mult timp. Mă temeam că n-o să reuşim să vorbim deloc. Nu ştiam că nu-i trebuie mult să se pregătească şi că poate fi atât de relaxat în cabina de machiaj, cu nici o oră înainte de începerea spectacolului.
S-a aşezat pe un scaun din faţa unui dulăpior cu oglindă, de care era agăţată peruca pentru Marchiz, şi şi-a aprins o ţigară.

Îi propun să facem „Chestionarul lui Proust” şi acceptă zâmbind, la gândul că îl îndemnam practic să com­pleteze un soi de oracol. Din lip­să de timp, ce altceva am fi putut fa­ce?
Aşadar, să începem:

Principala trăsătură a caracterului meu.
Prefer începuturile.

Calitatea pe care o prefer la un bărbat.
Punctualitatea.

Calitatea pe care o prefer la o femeie.
Inteligenţa.

Ce apreciez mai mult la prietenii mei.
Corectitudinea.

Principalul meu defect.
Frica.

Ocupaţia mea preferată.
Nu pot să spun care e ocupaţia mea preferată. Eu nu pot trăi fără să am activitate. Nu muncă, activitate.

Visul meu de fericire.
Să am mulţi prieteni adevăraţi. Şi n-am.

Care ar fi cea mai mare neferici­re a mea.
Trădarea.

Ce aş vrea să fiu?
Puternic. Şi poate mulţi din jur cred că sunt, dar se înşală. Sunt un ti­mid.

Ţara în care aş vrea să trăiesc.
Elveţia. Fără doar şi poate.

Culoarea preferată.
Galben şi violet.

Floarea preferată.
Trandafirii (Proust a spus: „A ei şi apoi toate”). Şi soţia mea preferă trandafirii.

Pasărea preferată.
Vulturul.

Prozatorii preferaţi.
Hermann Hesse. „Jocul cu măr­ge­lele de sticlă”. Carte de căpătâi.

Poeţii preferaţi.
Carl Sandburg („Patru preludii pentru joaca vântului”)

Eroul preferat.
Din istorie, Mihai Viteazul şi Ion Antonescu.
Din literatură, Julien Sorel.

Eroina preferată.
Cleopatra.

Compozitorii preferaţi.
Mahler.

Pictorii preferaţi.
Van Gogh.

Starea de spirit actuală.
Disperare! Faţă de această ţară, faţă de „neamul prost”. Neamul prost se caracterizează prin încălcarea cu­vântului dat conform interesului personal.

Cum aş vrea să mor.
Repede şi fără dureri, dar conş­tient.

Pentru că a fost prompt şi serios în ceea ce priveşte chestionarul, am isprăvit repede.
Îşi mai aprinde o ţigară. Mă uit la ceas. Îl întreb dacă vrea să plec. Îmi răspunde că nu, e încă devreme.

Rozana Mihalache: Mă surprin­de că sunteţi atât de calm şi nu în­ce­peţi să vă pregătiţi.
Florin Zamfirescu: Păi, îmi ia 5-10 minute să mă îmbrac. Gelu Niţu, colegul meu de scenă, cu care vorbeam când ai ajuns…

Şi care e îmbrăcat deja.
Da şi care e îmbrăcat deja intră întotdeauna în cabină pe la fără un sfert şi când vede că nici n-am început să mă pregătesc intră în panică.

Trebuie să recunoaşteţi că e cel puţin ciudat să fiţi atât de liniştit.
Sunt liniştit, dar am emoţii, întotdeauna am emoţii. Fiecare actor se comportă într-un anumit fel. Covaci Gheorghe, de exemplu, nu lăsa pe ni­meni să se apropie de el, să-l vadă înainte de spectacol. Nu vorbea ni­meni decât în şoaptă în prezenţa lui. Eu procedez altfel.

Dar cum e cu „starea”?
Consider că în scenă trebuie să intri cu o atitudine justă. Capeţi starea sub ochii spectatorului. Important e să crezi în ceea ce faci şi în acelaşi timp să-l convingi şi pe el să creadă.
Stă cuminte la fotografii şi se joacă puţin cu camera. Doar puţin. Căci altfel îl cred când îmi spune că e timid şi sincer. Chiar aşa pare. Sunt atentă la felul în care îşi frământă mâinile în timp ce vorbeşte despre familie şi oameni pe care îi admiră.

Pe Silviu Purcărete îl numeşte „magician” şi despre fiul său declară că nu-i seamănă deloc. „Vlad are o al­tă metodă de a juca, nu ne înţelegem nicicum din punctul ăsta de vedere. Oricum, el e mai masculin, mai sigur pe sine. Asta îmi zicea şi Alexa Visa­rion, că eu aveam candoare, iar Vlad e altfel, e mai dur. (…) Fiul meu e un actor minunat. La fel şi Ştefana. N-aş fi vrut să se facă actori. I-am spus lui Vlad să nu-mi urmeze cariera, dar când era în liceu m-a întrebat cum m-aş fi simţit eu dacă tata m-ar fi sfătuit împotriva alegerii acestei meserii. Şi am înţeles. (…) Eu m-am făcut actor pentru că am fost hipnotizat de mama. Era o femeie cu şapte clase, casnică, dar îmi spunea tot timpul poezii. Şi eu ştiu sute şi sute de poezii. Îmi place să recit. Aş putea să fac asta timp de două zile fără oprire.”

Revine cu o oarecare amărăciune în glas la subiectul prieteni şi prie­tenii. Se simte din nou regretul de a nu avea mai mulţi oameni apropiaţi în care să se încreadă şi care să-i fie alături. „Ştii, eu am respectat bătrânii, în speranţa că îmbătrânind voi fi la rându-mi respectat…”

Vreau să duc discuţia într-un punct mai optimist şi îl întreb despre Cătălina Mustaţă, soţia sa. „Cu Că­tă­li­na lucrurile merg bine, suntem că­să­toriţi de două decenii şi ne e foarte bine. De câţiva ani încoace am fost, cred, cel mai mediatizat cuplu, am fost invitaţi să apărem pe câteva coper­te de revistă. Dar asta numai pentru că ea e atât de frumoasă. Eu… sunt şi eu pe acolo, pe lângă ea…”