Elvira Popesco – regina teatrului bulevardier

La Paris evident. Am în mână o carte a lui Char­les Ford în care scrie: „Timp de decenii Elvira Popesco a fost in­contestabil regina Pa­ri­su­lui. Actriţă, comedia­nă adorată, animatoare de teatru şi directoare de turnee, ea a marcat profund scena franceză”.

Locul ocupat de această actriţă româncă în lumea pariziană este uluitor. Elvira Popesco, aşa cum îi spuneau francezii, Elvira Popescu a fost româncă de-a noastră. Prima dată când am auzit despre ea a fost atunci când am citit cartea actorului George Ciprian „Măscărici şi Mâzgălici”, şi în cartea de amintiri era un portret pe care nu l-am putut uita: „De când e lumea lume n-a avut nimeni talie mai zveltă, ochi mai luminoşi şi gură mai frumoasă ca Elvira. Toţi eram topiţi după ea. O iubeam cu toţii în tăcere şi când trecea pe lângă noi simţeam o adiere de vânt călduţ din creştet până-n talpi. Şi nu numai frumuseţea fetei ne vrăjea, cât glasul, privirile, mersul şi întreaga ei făptură.«-Şi-o fi dând seama de farmecele ei?». «-Aşa a  ieşit de la tiparniţă. O fi uns-o maică-sa cu miere în scăldătoare»„.

Mă pregăteam să dau examen la Institutul de Teatru şi citeam despre vieţile actorilor, cărţi de mărturii, amintiri. Eram fascinată de perso­nalităţile actoriceşti. Căutam fotografii cu Elvira Popescu, după ce am citit portretul făcut de George Ciprian. Nu eram deloc impresio­na­tă de frumuseţea ei atunci, poate că alte for­me de frumuseţe îmi abureau mintea atunci: Brigitte Bardot, Audrey Hepburn, Tatiana Samoilova...

Vervă
Elvira Popescu s-a născut la 10 mai – zi victorioasă în casa unui negustor, Ghiţă Popescu, pe Strada Ghiocei din Bucureşti. A intrat la 14 ani la Conservator, aşa era pe atunci, nu se pierdea vremea. Absolventa de 17 ani a fost remarcată de marele actor Constantin Nottara, care o şi angajează în trupa sa particulară. Făcând un turneu lung cu „Sapho” şi „Cireşul negru” de Victor Eftimiu, Nottara spunea: „Fără Elvira n-aş fi scos-o la capăt, nici cheltuielile turneului n-ar fi ieşit”.

Avea o vervă molipsitoare, spontaneitate, farmec şi supleţe de mare comediană. A avut un mare succes şi în turneul întreprins la Paris unde l-a cunoscut pe Louis Verneuil care era nepotul celebrei Sarah Bernhardt, dar şi actor şi dramaturg.

Cotidianul Le Matin consemna: „Această tânără româncă poseda geniul mişcării în sensul teatral al cuvântului şi un simţ înnăscut al cochetăriei în gesturi, în priviri. E emoţionantă, ştie să plângă. Câtă graţie, câtă strălucire”. Reîntoarsă la Bucureşti, din turneul triumfal, Elvira primeşte o scrisoare de la Henry Verneuil: „Veniţi la Paris, să jucaţi rolul principal în «Verişoara din Varşovia»„. Şi a plecat la Paris, cu inima îndoită, pentru că se temea: va fi ea aceeaşi Elvira, răsfăţata Bucureştilor, vedeta comediei? La un an de la plecarea sa i-a scris ziaristului Constantin Bacalbaşa, cu care la 17 ani ar fi trebuit să se mărite: „Am rămas aceeaşi Elvira Popescu, românca care-şi iubeşte ţara, îţi aminteşti că anul trecut am adus o trupă de la Bucureşti pe cheltuiala mea la Paris. Răsunetul moral pe care ar fi trebuit
să-l aibă în ţară această manifestare a fost înnăbuşit tocmai de acei care ar fi trebuit să o sărbătorească”.

Elvira Popescu a avut succes cu rolul Soniei în „Verişoara din Varşovia”. Vorbea franţuzeşte cu accent foarte, foarte stricat, stârnind senzaţie. Comedia i-a deschis calea marilor succese pariziene. Dar Elvira povesteşte că-n seara premierei, la început lumea era ostilă, dispreţuitoare, dar la sfârşit publicul era în delir, aplauzele frenetice. Piesa bulevardieră era destul de facilă şi s-a impus doar datorită artei comedienei românce. Comedia de bulevard, dispreţuită până atunci, fiind chiar obiect de zeflemea în articolele cronicarilor a urcat în respect şi stimă datorită compatrioatei noastre. A fost un triumf fără precedent.

(Continuarea în numărul următor)