George Banu, despre teatru şi prietenie...

Va conferenţia la TNB, punctul de reper fiind cartea sa “Parisul personal”, în care a pus şi fărâme de suflet din Bucureştiul tinereţii
În cadrul programului “Conferinţele Teatrului Naţional” (TNB), reputatul critic şi eseist George Banu, membru de onoare al Academiei Române, cel care aproape 40 de ani a fost profesor la Sorbona, va susţine, la sfârşitul lunii martie, o prelegere. La baza acesteia va fi cea mai nouă carte a sa “Parisul personal” (Editura Nemira). Într-un interviu acordat Jurnalului Naţional, George Banu a vorbit despre relaţiile de prietenie, despre teatru, despre moştenirea culturală...

■ Jurnalul Naţional: După 30 de ani trăiţi în România, aţi ales Parisul, care v-a primit acum 40 de ani. O viaţă într-un loc şi o alta în alt loc. Cum au fost, în special, prieteniile, relaţiile cu oamenii?
■ George Banu: Relaţiile pe care le am aici, în Franţa, cu oameni pe care îi cunosc sunt relaţii interesante, cultivate, inteligente, dar sunt relaţii născute din sentimentul unei neîmpărtăşiri a istoriei noastre, a istoriei mele personale. Eu rămân convins că prieteniile se hrănesc din primii ani ai vieţii – ai vieţii universitare, ai vieţii de teatru – şi aceste prietenii le-am regăsit în România. Mă întorc în România tocmai pentru injectarea din nou a unei afectivităţi, care mă hrăneşte şi care, într-un fel, motivează revenirea mea constantă în ţară: ca să-i văd pe oamenii în care am încredere, care pot avea încredere în mine şi cu care vorbim şi aceeaşi limbă - nu numai culturală, ci şi a afectelor.

■ Volumul “Parisul personal” l-aţi lansat, recent, în capitala Franţei. E o carte despre cele patru decenii pe care le-aţi trăit aici, la Paris, despre reperele lui ce v-au marcat. Ce urmează?
■ Lucrând la această carte, care a marcat, într-adevăr, 40 de ani de viaţă la Paris, am descoperit o frază importantă pentru mine acuma: dacă vrei să ieşi dintr-un cerc, trebuie să-l închizi. Cu această carte am închis construcţia personală a Parisului, a oraşului care îmi aparţine şi care e desenat cu viaţa mea în marea capitală a Franţei. Cred că ar trebui să fac o pauză, urmând astfel sfatul unui prieten, pentru a mă îndrepta spre teritorii pe care, fiind tot timpul preocupat de teatru, le-am abandonat, le-am îndepărtat. Dacă intri într-un alt domeniu, descoperi alte satisfacţii, eşti sedus de altceva.

■ Veţi rezista să nu vedeţi teatru?
■ Sincer să fiu, acum vezi un spectacol şi spui: încă un spectacol şi, dacă e într-adevăr excepţional, resimţi un şoc. Exact aşa cum mi s-a întâmplat recent, când am văzut “Duşmanul poporului”, făcut de Ostermeier (n.r. ¬Thomas Ostermeier), text care răspunde, într-un mod flagrant, tuturor luptelor legate de Roşia Montană, de poluare, de distrugerea peisajului. Acţiunea spectacolului avea un ecou deosebit. Dar, încetul cu încetul, mă duc mai des la expoziţii, scriu mai mult despre expoziţii, ca şi cum aş pătrunde într-o zonă care nu-i complet refractară teatrului, dar e o zonă vecină.

■ Se configurează nişte proiecte?
■ E greu de spus care vor fi proiectele. Nu sunt atât de sceptic, precum Valeriu Moisescu (n.r. - un mare regizor şi pedagog de teatru), care e puţin mai în vârstă ca mine şi pe care l-am întrebat: “Valeriu, ce proiecte ai?” Şi el mi-a răspus: “Am proiectul să nu am proiecte”. Nu, nu sunt chiar atât de sceptic. Trebuie să mai fie unul sau două, pentru a nu intra nici în spirala degradării, dar nici a abandona complet totul şi să spui: m-am aşezat pe marginea drumului şi privesc luna care coboară pe lac.

■ Nu v-au mai rămas prin sertare lucrări despre teatru? Nu ne mai surprindeţi cu ceva în acest sens?
■ Din păcate, eu nu am întreţinut această mitologie pe care au întreţinut-o mulţi scriitori români, spunând ce au ei în sertare. Şi, când a căzut comunismul, s-a adeverit că nu aveau nimica în sertare. Eu nu am nimic esenţial în sertare. Am un mare proiect, dar care e prea mare ca să-l realizez acuma. Aşa că în sertarele mele sunt note, note, note. Ar trebui să ies un an din viaţă pentru a le organiza. Dar ştiu eu, dacă merită o carte pentru un an, un an pentru o carte? Aşa că prefer să aştept şi să văd dacă ceva se mai poate ivi în mod organic, în mod natural, fără ca să fiu un obsedat stahanovist al scrisului. Pentru că am sentimentul că cercul s-a închis. E interesant, dacă dincolo de cerc te aşteaptă altceva.

■ Îmi spuneaţi că mergeţi să vedeţi un spectacol nou al lui Silviu Purcărete, la Budapesta. Înseamnă că vă interesează în continuare teatrul, mergeţi să vedeţi spectacole.
■ Mă duc să văd la Budapesta “Cum vă place” al lui Silviu Purcărete (n.r. - premiera a fost la 14 februarie); mă duc pentru cauze multiple, nu numai pentru cele teatrale. Silviu mi-a spus: Suntem toţi aici, referindu-se la cei cu care colaborează, la Dragoş Buhagiar, la Vasile Şirli... E, într-un fel, teatrul şi prietenia, care motivează acest drum. Evident că nu te poţi despărţi la bătrâneţe într-un mod prea brutal de ceea ce te-a construit o viaţă întreagă; dar  poate te detaşezi. E ceea ce îmi propun cu mintea, dar nu cred că pot realiza cu inima, pentru că demult nu am mai suferit ca acum câteva zile când am ratat din motive personale, justificate, un foarte frumos spectacol, al lui Tuminas (n.r. - Rimas Tuminas) din Lituania, “Eugene Onegin”. Înseamnă că dorinţa de a vedea teatru bun nu a murit, dar îmi propun eu s-o calmez, ca să nu mai fiu toate nopţile pe străzi.

■ Cum vedeţi teatrul tânăr din România, în măsura în care aţi reuşit să-l observaţi?
■ Sincer să fiu, nu prea ştiu. E poate o lipsă, dar cum vin şi stau puţin în România resimt, şi nu mă plâng, un fel de imperativ de fidelitate faţă de prietenii puţin mai tineri ca mine. Şi atunci, în timpul foarte scurt pe care îl am, văd spectacolele lui Mihai Măniuţiu, ale lui Tompa Gabor, ale lui Alexandru Dabija. Recunosc, sunt ignorant în acest domeniu, dar sunt ignorant şi în Franţa, pentru că există această dorinţă de a nu-ţi abandona prietenii. Eu nu am complexul Faust, să mă duc să trâiesc printre tineri. Eu mă regăsesc cu prietenii mei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cred că în teatru, poate mai mult decât în literatură, există un anumit baraj al vârstei. Eu am apărat un anumit tip de teatru, l-am comentat şi poate că anumite încercări de astăzi, pe care uneori nici nu le-am văzut dar am auzit de ele, ceea ce este periculos, mă lasă sceptic. Şi mă lasă sceptic nu din cauza spectacolelor, ci din cauza mea. Deci îmi spun, decât să dau verdicte sau să fiu decepţionat de un teatru care e prea îndepărtat generaţional, prefer să mă regăsesc cu prietenii şi să dispărem împreună.

■ Sunt nume noi în teatrul de astăzi, în Europa, în lume, considerate fenomene în arta spectacolului?
■ Nume noi nu au apărut în ultimii şapte - opt ani. Ceea ce a apărut şi apare din ce în ce mai des este fenomenul grupurilor. Când am venit în Franţa, era moda lucrului colectiv, a companiilor de teatru - Ariane Mnouchkine, Eugenio Barba... După aceea s-a ajuns din nou la cultul regizorului, iar acum apar în Franţa, ca şi în Germania, din ce în ce mai mult, colectivele, care au un lider, dar tot spectacolul e conceput ca o realizare de grup. Acesta este fenomenul nou care s-a impus. Ultimele spectacole din Franţa, cum ar fi ““Omul cel bun din Sâciuan”, “Platonov”, au fost realizate, şi de aceea nu spun semnate, de asemnea grupuri. Nu s-au impus mari personalităţi, dar s-a impus un fenomen nou de producţie teatrală.

■ Ca gen, ce se impune?
■ Amestecul de arte. Ceea ce e frecvent e refuzul unei arte pure, al unui spectacol pur, al unui teatru pur. E un teatru mixat, cu dans, cu muzică, ceea ce e într-un fel ca în istoria artei: regăsim tipul de spectacol medieval, care era exact pe acelaşi model, adică se cânta, se dansa, vorbele aveau mai puţină importanţă decât au avut apoi de la Shakespeare încoace. E regăsirea unui vechi model, care a marcat Europa timp de mai multe secole. Asta ar fi prima tendinţă, şi a doua, pe care mulţi o susţin şi o apără, este lucrul pe texte neteatrale: pe romane, pe poezii. E o anumită îndepărtare de modelul textului scris.

■ Atunci când veniţi în România ce doriţi să vedeţi? Este viaţa culturală o plăcere?
■ Aş spune că reziduurile “fericite” ale comunismului sunt tocmai perenitatea dorinţei culturale, pentru că dorinţa culturală în Polonia, în Rusia, în România este încă foarte vitală. În jurul lor societatea s-a schimbat. Aş spune că dacă comunismul a produs fenomenul atât de discutat de rezistenţă prin cultură, ceea ce cred că e adevărat, nu-i neapărat nevoie de a fi în puşcărie pentru a fi rezistent, în acelaşi timp comunismul a şi valorificat ideea de cultură. Şi părinţii au transmis tinerelor generaţii un respect, o atracţie pentru cultură, pe care o găsim în mod mai difuz, mai puţin evident la tânăra generaţie occidentală, care nu a avut o asemenea moştenire. A vedea o sală entuziastă la Bucureşti, la Praga sau la Varşovia e şi un semn al vechii convingeri că, într-adevăr, într-o sală de teatru se respiră mai bine, mai adevărat, se trăieşte mai autentic, decât în afară. Aceasta a fost marea formă de rezistenţă a teatrului, când, bineînţeles, teatrul nu a trădat. Momentele importante ale teatrului, la Moscova - “Taganka”, la Cracovia – “Stary”, la Bucureşti – “Bulandra”, au fost trăite de oamenii din generaţia mea şi cred că ei au transmis generaţiilor următoare legenda teatrului din care, din fericire, unii se mai hrănesc.