x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

JURNAL III: "Scrie despre tine" la festivalul "Absolut Fringe" din Irlanda

0
Autor: Liana Iovu 02 Oct 2012 - 11:04
Vera Ion, regizor şi dramaturg, şi Sorin Poamă, actor, au fost invitaţi la festivalul "Absolut Fringe", care s-a desfăşurat în Dublin între 8 si 23 septembrie, pentru a prezenta platforma "Scrie despre tine". 

Vera Ion si Sorin Poama reprezinta Romania la festivalul "Absolut Fringe" din Irlanda

JURNAL I: "Scrie despre tine" la festivalul "Absolut Fringe"

JURNAL II: "Scrie despre tine" la festivalul "Absolut Fringe"


Corespondenţă de la Vera Ion şi Sorin Poamă

"Ultima săptămână. E soare. Se simte un aer rece dinspre mare. Apa pe Liffey e întunecată și curată. Prindem câteva seri cu flux și reflux. Facem programul interviurilor și spectacolelor pentru o săptămână și ne apucăm de treabă.

Luni dimineață mergem la interviu cu Stefanie și Gina, creatoarele spectacolului „Solpadeine is my boyfriend”, despre care am vorbit în articolul trecut. La masă sunt Stephanie, Gina, și un tânăr, David, care este producătorul spectacolului. David e tăcut și iși mai ia din când în când notițe. Stefanie și Gina se completează una pe alta. Stefanie ne povestește cum a început să scrie textul în cadrul unei rezidențe artistice de dramaturgie de zece zile. La început scria despre un arici, mai exact despe dilema ariciului. Apoi încet încet a început să se împotmoleasca în subiectul ales. Tot în rezidența asta a cunoscut-o pe Gina. “Cât eram acolo, spune Stefanie, am luat o gramada de Solpadeine, am avut foarte multe dureri de cap și m-am hotărât că nu mai vreau să scriu piesa cu ariciul. Când m-am întors din rezidență eram confuză, nu știam despre ce să scriu. Anul trecut venisem la Fringe cu o piesă care a fost foarte apreciată, și anul acesta simțeam o presiune și mai mare să vin cu ceva foarte bun. Roise Goan, directoarea artistică a festivalului, mi-a zis: "Scrie orice, chiar dacă e foarte prost. Doar scrie. Apoi mi-a ars casa, și Fringe-ul mi-a dat un birou în care am stat timp de 6 săptămâni. A fost o perioadă foarte aiurea, eram foarte dezorientată, luam multă Solpadeină și am început să scriu textul ăsta. L-am scris și am întrebat-o pe Gina dacă vrea să îl regizeze. Gina m-a ajutat să completez textul și să ajung la o formă finală".

Gina e mai mare cu vreo 20 de ani decât Stefanie, mărunțică, tunsă scurt, fumează mult și e foarte calmă. "A mers foarte ușor", spune, "am discutat foarte mult. Am avut grijă ca textul să nu fie prea melodramatic, să nu fie numai despre Stefanie, să se deschidă și spre alte povești, alte sensuri. Am lucrat bine împreună. Decorul l-am făcut pe parcurs. Am găsit bean-bag-ul într-un spațiu unde ne-am dus să repetăm, se potrivea perfect pentru ce aveam noi nevoie și am spus- gata, ăsta este al nostru! Și așa s-a integrat în spectacol".

Următoarea piesă a lui Stefanie este despre o femeie în vârstă care își pierde soțul și care și-l împăiază. Se cheamă “This is normal now”. "E inspirată din povestea bunicii, care a trăit timp de 60 de ani cu bunicul și care nu se poate obișnui cu faptul că el a murit, cumpără câte două bucăți din fiecare lucru, pune câte două tacâmuri la masă. Au fost împreună 60 de ani. Poate ăsta e felul ei de a trece mai departe", spune Gina. "De unde știm ce e normal și ce nu e normal pentru cineva? Cine suntem noi să hotărâm?"

David ne povestește cum a mers producția la "Solpadeine" - totul în regulă mai puțin momentele când Stefanie se întorsese de la un festival din Germania și voia să aibă pe scenă un pahar imens de apă, cu apă, în care să intre, să înoate și să iasă. Au renunțat la idee în timp (David, diplomat, zâmbește și menționează că la acest capitol ”au avut câteva dificultăți”). În rest, au strâns banii pentru spectacol prin Fundit, un site prin care se pot dona bani pentru producții.

Întrebăm de relația cu teatrele “mari” - "Nu le pasă", zice Gina. "Sunt două peisaje total diferite, o parte dincolo de Liffey, cu teatrele “mari”, tradiționale, și una de partea asta, zona Temple Bar, unde sunt toate spațiile independente și unde este o zonă mult mai vie. Când aud de Fringe se panichează. Vin la Fringe ca la shopping, să ia proiecte noi deși nu știu nimic despre artiști sau ce lucrează. Așa că ajung să aleagă la întâmplare, vin și zic- “Vreau proiectul ăsta/ sau artistul ăsta. E bun, nu?” deși habar n-au despre ce e vorba. E cam frustrant. La început nimic din ce făceau tinerii și din proiectele independente nu li se părea relevant, însă acum după ce Fringe-ul a luat amploare și a devenit din ce în ce mai mare, sunt destul de speriați că nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă. M-am întâlnit în autobuz cu directorul Teatrului Național și i-am spus că lucrez cu Stephanie pentru piesa asta și m-a întrebat panicat: “Ar trebui să o știu?”. Funcționează mai mult pe o paradigmă de business decât pe una artistică. Au foarte mulți bani, la nivelul milioanelor de euro. Sunt două teatre principale, the Abbey and the Gate. The Gate în general face piese foarte tradiționale, foarte middle-class, cu irlandezi care se prefac că sunt englezi"… Stefanie completează - "Da, însă asta se va schimba pentru că publicul care merge la Gate este literalmente pe moarte. Adică sunt foarte bătrâni".

Un sfat pentru trupele/artiștii tineri din România? - "Apăsați butonul de la tripluștecher și nu aveți nevoie de nimic altceva", spune Gina. Îi povestisem de halogenul nostru și de tripluștecherul cu buton care de cele mai multe ori servește ca “light design” pentru spectacolele noastre. "Nu aveți nevoie de mai mult. Cred că ăsta ar trebui să fie și primul afiș al Fringe-ului vostru - un tripluștecher cu buton. Asta e toată ideea Fringe-ului - ”fling the switch and you have a Fringe”. În niciun caz nu lăsați ideile și prejudecățile care țin de teatrul “mare” să vă împiedice să lucrați. Nu contează unde, nu contează cu ce bani, nu contează nicio idee preconcepută de ce ar trebui să însemne “light design” sau alte lucruri – tot ce aveți nevoie sunt poveștile, actorii, un halogen și un tripluștecher cu buton".

Plecăm de la cafenea și mergem rapid spre repetiția lui Jose. E prima vizionare cu public pentru spectacolul pe care îl vor juca în Dublin Theatre Festival. Spectacolul se numește Politik. Intrăm într-o sală de repetiție, mai sunt câțiva oameni care își beau cafeaua, ni se spune că în spectacol vor fi 4/5 spații de joc în care se va desfășura acțiunea, și totul va fi filmat. Publicul se va putea plimba în oricare dintre cele 5 spații, sau va putea rămâne pe loc unde îi place. Începe repetiția. E prima oară când actorii lucrează cu spectatori pentru piesa asta. Scenariul este cu o echipă de filmare care face un film de acțiune, un jaf în care 4 indivizi sparg o bancă și apoi încearcă să se păcălească unul pe altul în legătură cu împărțirea banilor.

Mai întâi asistăm la o scenă în care cei 4 se recunosc după un cod secret și înțelegem că publicul (noi) suntem figurația din film, îndeplinind pe rând roluri de: oameni care stau la o cafenea și beau cafea, oameni care sunt în bancă în momentul când e jefuită, oameni care dansează la club când jefuitorii se strecoară printre noi și se întâlnesc să își împartă banii, etc. După ce trecem prin vreo 4 spații, Jose spune – "Ok, acum o luăm de la capăt". Ne întoarcem toți în prima locație și de data asta actorii interacționează cu noi și ne iau părtași la jaf. Se întâmplă deci același lucru, trecem prin aceleași locații, numai că de data asta toți cei din public sunt mult mai implicați în activitatea lor de figuranți (dansează în club, își găsesc mici dialoguri “de fundal" în bar și se implică și în negocierile dintre actori în clipa în care aceștia îi implică în joc.

Repetiția se oprește aici și apoi începe o lungă discuție în legătură cu scopul acestui spectacol și cu experiența noastră la această repetiție. Înțelegem că planul ar fi ca această secvență să se mai repete de câteva ori și de fiecare dată publicul să aibă o implicare din ce în ce mai mare, iar actorii să se retragă încet din scenă până când la sfărșit nu mai e niciunul dintre actori pe scenă ci doar publicul. Discutăm despre posibilitatea de a crea o “revoltă” în rândul spectactorilor în cazul în care aceștia nu vor să participe. "Am vrea să creăm posibilitatea ca oricine din public să ”protesteze” dacă nu îi convine să facă același lucru de mai multe ori și să schimbe totul dacă nu vrea să participle la film. Să fie activ. Să propună altceva. Asta e și ideea", ne zice Jose, "Să creăm un cadru în care fiecare să poată să devină activ, să se mute accentul de pe spectactor pasiv , căruia povestea îi este livrată, pe spectator activ, care participă la poveste, sau chiar face el povestea. Care eventual poate lua camera în mâini și filma cu totul altceva decât filmul jafului. Se discută despre relația dintre un sistem și cei care fac parte din acesta și dacă e posibil sa creezi un cadru în care să provoci revoltă, “to allow disruption”". Apoi se discută dacă revolta mai e valabilă în cazul în care tu îi creezi un cadru în care ea să se întâmple. Apoi despre dictatură și opresiune. Se pleacă la masă după o discuție de două ore în care se dezbat și se întorc pe toate părțile aceste concepte despre participare/sistem totalitar/sistem opresiv/libertate/spectactor activ/spectator pasiv.

"Spectacolul ăsta este la limită", spune Jose. "Poate să iasă extrem de prost sau poate să iasă ceva foarte bun. Îmi este frică să nu iasă ceva dragălaș și politicos în care toată lumea o să se bucure că a participat și a vorbit cu actorii și că a schimbat două vorbe cu alți spectacori. Nu asta este ideea. Toți din echipă mănâncă repede ca să se întoarcă la repetiții. Repetă în fiecare zi de la 10 la 6. "Proiectul ne-a acaparat viața", zice Tania, "nu mai avem alt program decât piesa asta". Lucrează la ea de un an. "Nu am mai mâncat friptură de nu mai știu când", zice Jose, "numai sandvișuri și prostii. Nu mai pot gândi în afara proiectului. E foarte greu ce vrem să facem. Nu am mai avut niciodată un proces atât de dificil". Sistemul lor de munca în grup este de “devising work”, în sensul în care nu lucrează pe sistemul tradițional, în care regizorul ia un text și îl regizează cu actorii, ci pornesc toți de la o idée și construiesc scenariul spectacolului împreună. The company sunt 5 oameni: Jose, Brian, Nyree, Tania și Rob, și puteți afla mai multe despre ei aici http://www.thecompanyireland.com/. Pe blog este și un jurnal al repetițiilor pentru spectacolul Politik.

Cât suntem la masă, cineva citește de pe telefon o replică imensă scrisă de unul dintre actorii din festival - care este o contra-cronică la o cronică negativă pe care a primit-o. Se discută despre asta și mergem apoi să vedem chiar spectacolul celui care a scris replica, Conor Cilian Madden. Spectacolul se numește U-R-Hamlet și este despre Conor care stă în culise înainte de începerea spectacolului Hamlet și se pregătește să intre. Aflăm că actorul a fost rănit la ochi într-un duel cu un an în urmă în cadrul unui spectacol cu Hamlet, și de atunci nu mai poate să facă efort fizic la fel ca înainte - "Știi cum era înainte?" Ni se povestește. "Se cățăra pe toate ștăngile, îți făcea toate acrobațiile. Acum nu mai poate. Nimic din toate astea nu e menționat în spectacol însă". Conor vorbește despre moarte, despre Hamlet, despre frică, relaționează mult cu publicul, dar nu vorbește despre accident.



A doua zi interviu cu Conor. Ne întâlnim la cafea vizavi de Project Arts Centre. Vorbim de cronica pe care a primit-o și de importanța cronicilor pentru spectacol, în sensul în care dacă cineva vine și scrie ceva de genul - “nu este ce m-am așteptat”, asta poate să îi determine pe cei din public să nu mai vina. "Și asta nu e drept", spune el. "Tu nu ai niciun cuvânt de zis… în primul rând, cum poți să zici că nu e ce te-ai așteptat, evident că nu e ce te-ai așteptat dar poate că e altceva. Mă enervează că astfel de oameni pot să hotărască soarta spectacolului tău. Așa că i-am scris o replica destul de violentă pe blogul meu și asta e. Nu știu ce părere o să aibă Fringe-ul despre asta, dar… asta e".`

Ne povestește cum a lucrat la spectacolul și la textul U-R-Hamlet și despre accident. Jucau spectacolul Hamlet în Cork și au jucat fără să termine repetiția de mișcare, rezultatul fiind că a fost împuns în ochi cu spada de către colegul său de scenă. După câteva luni de spitalizare, acum are vedere dublă și nu mai poate să facă lucrurile pe care le făcea înainte. I s-a spus însă să nu menționeze asta în text. Nu are voie să vorbească despre asta ”oficial” pentru că situația nu e încă încheiată și nu se știe dacă și cine ar trebui să fie dat în judecată pentru accidentul ăsta.

"La început, în urmă cu câțiva ani, Fringe-ul arăta ca un freak show", ne povestește, "era o nebunie curată. Roise a avut o contribuție foarte importantă și a schimbat în bine festivalul, spectacolele sunt mult mai profesioniste și mai “curate”, mai “polished”. Dar oamenii devin din ce în ce mai obsedați de succes și asta este o chestie dăunătoare și periculoasă pentru procesul de lucru. Ce e succesul? Adică doar pentru că le place oamenilor la final, asta înseamnă că ai avut success? Oamenilor le-a plăcut și sclavia pentru câteva sute de ani. Să poți să greșești este extrem de important. Și să vezi pe cineva că își asumă riscuri și greșește în fața ta pe scenă, e un proces mult mai viu și mai interesant decât un spectacol “perfect”.

"Relația cu Abbey și cu teatrele mari nu e prea bună. Uneori vezi chestii ok, alteori vezi spectacole îngrozitoare cu un buget imens care pur și simplu te infurie", ne zice. "Am văzut un spectacol care a costat 20.000 de euro care m-a terminat, am plecat atât de nervos și de furios pentru că era atât de prost și cheltuiseră atât pe decorurile alea, mă gândeam doar – cu banii ăștia puteam să fac 3 piese. Sau să trăiesc un an. Poți să faci atâtea lucruri cu 20.000 de euro, cum să îi cheltui pe o piesă atât de proastă? Adică înțeleg că pot fi piese care nu îți plac și piese care îți plac și ăsta e dreptul tău, dar piesa aia era chiar proastă. Era ceva ingrozitor, tu ca teatru nu ar trebui să ai dreptul să faci ceva atât de prost pe care să cheltui atât de mulți bani. Și oamenii mai și plătesc bilet să vadă chestia aia. Pentru ei în momentul ăsta să mergi la teatru e un risc, poate să fie ceva care îți place, poate să fie ceva îngrozitor și dacă dai 20 de euro pe ceva îngrozitor și dacă vezi două piese pe săptămână pe care dai 20 de euro… ești mort. Nu mai vii niciodată la teatru. Mai ales dacă ești în șomaj sau mai știu eu ce".

Vorbește despre scenariul din U-R Hamlet, pe care l-a gândit mai degrabă ca pe un scenariu de stand-up decât ca pe un text de teatru, are 40 de ”teme” pe care apoi le dezvoltă și le improvizează. Scenariul se schimbă de la un spectacol la altul în funcție de public. Nu a putut să vorbească despre accident dar spune că e mai bine așa și că în felul ăsta sunt două spectacole- pentru cei care îl știu, piesa e despre accident, pentru cei care nu îl știu piesa e despre altceva. "Piesa e despre ce vrei tu să fie. Sunt atâtea interpretări câte persone în public, dacă tu crezi că e despre moarte, atunci e despre moarte. Dacă tu crezi că e despre Hamlet, atunci e despre Hamlet".

Sfat pentru tinerii artiști din România? - "Faceți spectacole. Care să fie ale voastre și să vă reprezinte. Nu începeți gândind și planificând să le faceți, ci pur și simplu faceți-le. O să fie la început prost. Adică e clar - la început o sa iasă jenant de prost. Și asta e minunat. E mi-nu-nat. E perfect. Exact așa ar trebui să fie. Apoi uitați-vă la ce ați făcut și gândiți-vă unde ați greșit și faceți alte spectacole. Și până la urmă o să iasă cum vreți voi și cum vi le-ați imaginat voi la început. Doar că trebuie să lucrați. Și chemați alți oameni să vă vadă munca, chemați prieteni, arătați ce faceți. Dacă nu îi chemați voi, nu o să afle de undeva din cer. Ăsta e primul lucru pe care l-am învățat în munca mea de actor. Dacă nu spui că ai făcut un spectacol și nu chemi lumea, ei n-o să vină. Simplu".

Mai vorbim despre emigrare, despre uriașa problemă cu heroina pe care multă vreme oficialitățile din Irlanda nu au cunoscut-o, despre faptul că toți irlandezii se mută în Australia și toți românii se mută în Dublin, despre fotbal și faptul că toată demența asta cu fotbalul e făcută ca să direcționeze mințile oamenilor către altceva, "vor să ne țină mințile ocupate cu fotbal ca să nu ne uităm la adevăratele probleme pe care le are țara asta".

În timpul săptămânii mai mergem la spectacole și alergăm de la un interviu la altul. Ne luăm bilete pentru concertul cu Rubberbandits care va avea loc în ultima seara, niște tipi care cântă cu niște pungi de la supermarket pe cap melodii demente.

Mai vedem:

”White rabbit, red rabbit”, scrisă de Nassim Soleimanpour. E un spectacol atipic în sensul în care nu există regizor, nu există repetiții, și la fiecare spectacol e de fiecare dată alt actor, care își primește textul într-un plic. Nu știe nimic dinainte. Îl deschide și citește. Nu există altă recuzită pe masă decât două pahare, o sticluță și o linguriță. Textul începe prin a ne povesti despre autorul lui, din Iran, care nu are voie să iasa din Iran pentru că a refuzat serviciul militar de doi ani care e obligatoriu în țara lui. Nassim ne vorbește despre el prin vocea actorului, îi vorbește actorului, îi mulțumește și îl provoacă. Ne roagă să ne notăm emailul lui și să îi scriem. Ne întreabă unde are loc spectacolul? Își imaginează că piesa lui călătorește prin multe orașe din lume și ar vrea să își imagineze cum arată fiecare în parte. “Dublin”, răspunde publicul în cor. "Foarte bine", răspunde autorul. "Mi-ar fi plăcut să vă văd, dar așa îmi pot doar imagina cum arătați. Să vă spun cum arăt eu - sunt un tip brunet, păros, înalt". Textul continuă rugând câțiva oameni din public să urce pe scenă să spună două-trei replici la indicația actorului. Cei doi oameni din public interpretează povestea unui iepuraș care merge la circ și este oprit de un urs pentru că nu și-a acoperit urechile - și apoi a unor pantere care dansează la circ deghizate în struți. Pare o fabulă funny dar cam fără sens. Lumea se distrează. Nassim ne transmite însă, prin actor, că nu e ușor să spui ce vrei în Iran, așa că e mai bine să te folosești de analogii. Si tot spectacolul capătă o altă dimensiune. Ne spune că speră să nu fim opriți de poliție și intervievați în legătură cu el. E posibil să ne oprească pe stradă să ne întrebe ce legătură avem cu Nassim Soleimanpur și de ce am fost la piesa lui și cine ne-a recomandat piesa. Sau, spune el, "poate că asta nu se mai practică în țările civilizate". Publicul nu mai râde, asistă în tăcere la un spectacol care devine din ce în ce mai apăsător. La final, toți, inclusiv actorul, trebuie să facă o alegere. Alegerea poate afecta, acum sau mai târziu, peste ani, viața cuiva. Nu se știe. Spectacolul se termină și publicul iese în tăcere, în timp ce actorul zace întins pe scenă. Oamenii nu pleacă imediat. Mai rămân un pic prin preajma teatrului. Așteaptă să vadă dacă actorul e ok. Vorbesc despre piesă. Sunt mișcați, puși pe gânduri. Este un spectacol atipic și toți spun că nu au mai asistat niciodată la așa ceva. Actorul iese - arată de parcă ar fi luat un pumn de energizante. “E cel mai tare adrenaline rush pe care l-am avut vreodată în viața mea!”. Ne gândim să îi scriem lui Nassim și să facem piesa asta și în România.



Hungry tender - un concert de revenire al actorului (Shane Byrne) și un moment de sinceritate în care se hotărăște să vorbească despre problemele pe care le-a avut cu mâncarea, despre momentele când nu se mai putea opri din mâncat deși prietenii se uitau lung la el și deși știa că în secret își bat joc de el, despre momentele când se trezea noaptea și devora un munte de sandvişuri, despre nemulțumirea pe care o are când se uită în oglindă. Spectacolul începe incendiar cu Shane îmbrăcat ca Elvis Presley cântând hiturile lui Regelui. Apoi pentru o oră ne vorbește despre povestea lui și despre momentul în care a descoperit că nu îi place corpul lui și tot ce a urmat după - nopțile de îmbuibare, panicile, relația cu prietenii. Apoi își face și mănâncă, timp de 10 minute, un sandviş. Apoi continuă povestea. La final se expune și mai mult, dezbrăcându-se. Din ce în ce mai mult, testând limitele propriei rezistențe la expunere.



Singlehood - vreo nouă persoane vin pe scenă și încep să ne spună povești despre ei și despre alții în legătură cu tema singurătății sau mai exact ce înseamnă să fii single, adică să nu fii “împreuna” cu cineva. Să nu fii ”in cuplu”. UnaMckewvitt, realizatoarea spectacolului, a intervievat 50 de oameni în legătură cu această temă, a cules poveștile și le-a lucrat împreună cu echipa sa de performeri. Nici unul dintre ei nu este actor și asta se simte când te uiți la spectacol. Într-un sens bun. Povestesc cu plăcere, se ascultă, vorbesc direct cu publicul, râd unul la glumele altuia. E o energie pozitivă. Textul e compus din mai multe testimoniale și povești despre singurătate, cei de pe scenă își spun și ei poveștile în legătură cu ce înseamnă să fii single – e o alegere, e o presiune socială, unii dintre ei nu au fost niciodată “într-o relație”. Cum faci să îți găsești pe cineva, ce se întâmplă când te întâlnești cu foarte mulți oameni de pe site-urile de online dating, cum trăiești singur după ce ai divorțat. Foarte multe povești și câteva melodii și cântece pe tema “singlehood”. Publicul aplaudă minute în sir, iar performerii zâmbesc fericiți.



AbiePhilbin Bowman - ”The revolution will be televised, retweeted and available on 4oD”- un standup despre revoluție în care se spun lucruri nu foarte confortabile despre spiritul irlandez care se pare că e apatic și nu se mobilizează să acționeze indiferent cât de multe forțe opresive ar veni asupra lui și despre faptul că toată lumea emigrează în Australia. Abie vorbește foarte repede, turat la maxim, iar publicul râde, dar nu în hohote, ci mai degrabă jenat. Se pare că Abie atinge niște puncte destul de sensibile pentru orgoliul irlandez.



Martin Sharry- ”I am Martin Sharry”- un spectacol în care un tip vorbește timp de o oră cu privirea pierdută undeva în spatele scenei și cu un ton egal, monoton, despre relația cu familia, bunicul, unchiul nebun, spitale de psihiatrie și doctori.



Bush Moukarzel- ”Souvenir”- un spectacol în care un tip pune în scenă o poveste de dragoste pornind de la ”În căutarea timpului pierdut”, și își construiește și deconstruiește povestea astfel încât să poată spune pe generic despre piesă că e cu: ” Charlie Kaufman, Don DeLillo, William Shakespeare, Sean O Casey, T S Eliot, Theodor Adorno, Walter Benjamin and Orson Welles.



Între spectacole stabilim următoarele întâlniri. Mai trebuie să vorbim cu Claire O Neill de la Irish Theatre Institute, Roise Goan, directoarea artistică a Fringe-ului și să îl cunoaștem pe Karl Shiels, un actor pe care l-am văzut acum o săptămână traversând un platou de filmare îmbrăcat într-un costum elegant de epocă, fumând țigară de la țigară. John Fairleigh, care era cu noi atunci și admira micile mașini de epocă de pe platoul de filmare, ne-a spus- ”pe omul ăsta trebuie să îl cunoașteți”.

Căutăm Theatre Upstairs, un spațiu de teatru făcut de Karl (”A făcut un teatru singur, din care nu câștigă nimic. Doar pentru că îi plac piesele noi și îi place să facă teatru”. – ne spusese John). Teatrul se pare că e desupra unui bar, Lanigan’s bar. Intrăm într-un loc plin de căsuțe, pitici, vrăjitoare și leprechauni puși pe toți pereții, portrete cu bețivi și desene în creion, papuci imenși împletiți din care ies becuri, vrăjitoare și alte nebunii.

Karl Shiels ne așteaptă, nu mai e în costum de gentleman, acum are un cercel în ureche, o geacă de piele și un aer conspirativ de Al Pacino. Vorbim un pic și apoi ne duce să ne arate spațiul. Se pare că în aceeași clădire mai e și un hotel, iar teatrul este amenajat în unul dintre holurile hotelului. Înainte de a se intra în sala propriu zisă mai e o săliță care servește ca bar. Aici spațiul e al hotelului până la ora 18:00. Se poate mânca, îl poate folosi hotelul. "După ora 18:00 e al meu", ne spune. "Am niște pânze acolo" - ne arată un colț al sălii, unde stau împăturite materiale de mătase/culori diferite. "Înainte să vină oamenii, le scot, le pun pe mese. Am bețișoare parfumate, le aprind. Când vine lumea la mine trebuie să se simtă bine. Și aici (ne arată o masă) pun un castron mare cu supă. Eu le dau gratis câte un bol de supă și o felie de pâine spectatorilor. Poate vin de la servici și n-au apucat să mănânce. E întotdeauna plăcut să bei ceva cald și să te simți bine primit înainte de un spectacol". Apoi ne conduce în sală - aici este “the function room”. Orice hotel are o “function room”- o sală pentru evenimente, nunți, botezuri, petreceri, care nu e folosită majoritatea timpului. "Aici mi-am făcut eu teatrul. Am pus panourile astea negre în spate (ne arată peretele din spatele scenei), aici era o fereastră pe unde intră prea multă lumină, plus că se auzea foarte tare de jos din bar. Am pus panouri negre, am închis spațiul, acum nu se mai vede și nu se mai aude nimic din afară. Scaune sunt tot din hotel, am 51 de locuri. Am pus lumini - ne arată reflectoarele, cabina tehnică. Spațiul funcționează din iulie 2012 și sunt spectacole de luni până sâmbătă. Biletul este 10 euro în care ai și o supă inclusă. Artiștii își împart banii la sfârșit și din fiecare 10 euro, 3 se duc la hotel pentru fiecare supă consumată. "Număr bolurile de supă la sfârșit", ne zice Karl. "Și în fiecare seară notez pe caietul ăsta câte bilete, câte boluri, câți bani am încasat, câți se duc la hotel" - ne arată un caiet mare, în care fiecare pagină are titlul spectacolului și ce încasări s-au făcut. "Plătesc la hotel în fiecare zi. Nu am rămas niciodată dator, absolut niciodată. Am scris totul aici".

Între timp apare și Peter Gaynor, gazda noastră. A regizat prima piesă care s-a jucat în Theatre Upstairs, în iulie. "Când am văzut spațiul ăsta", ne zice, "eu nu mi-am imaginat că se poate face un teatru. Prima reacție a fost să zic nu. În niciun caz. Nu se poate face nimic aici. Nu îmi imaginam cum poți să faci un teatru din sala asta. Și uite acum. Uneori avem 3 spectatori, uneori avem 40", spune Karl. "Dar jucăm în fiecare seară. Jucăm un spectacol 3 săptămâni, apoi facem altul. În momentul ăsta am totul planificat până în aprilie. Banii de producție de multe ori îi facem din fundraising. Am avut un fundraiding pentru ultima piesă pe care am produs-o și am făcut aproape 2000 de euro. Exact cât aveam nevoie. Fă un calcul, au intrat 160 de oameni - și aici și pe hol, am chemat câteva formații să cânte, câțiva prieteni artiști, toată lumea a plătit 10 euro bilet… 10 euro ori 160, 1600 de euro. Și așa ne-am produs următorul spectacol". Karl scoate din cabina tehnică o cutie cilindrică de metal. Din care scoate o sticlă de whiskey vechi, primit cadou. Mai sunt câteva degete. Ne pune câte un pic și dăm noroc. Apoi intră din nou în cabina tehnică - am un cadou pentru voi. Iese de acolo cu o pânză împăturită, masivă, pe care ne-o pune în brațe. O deschidem. E steagul Irlandei. "Pe ăsta să îl puneți în spațiul vostru. Trebuie să aveți spațiul vostru și trebuie să îmi promiteți că în prima seară când îl deschideți, o să agățați steagul ăsta. Și o să aprindeți bețișoarele ăstea parfumate "- și ne dă o cutie de bețișoare. Sunt bețișoare roșii, galbene și albastre. Zic - "Ăsta e steagul României". "Serios?", zice Karl. "Nu știam. Cu atât mai mult - când o să aveți spațiul vostru, să puneți steagul ăsta de la mine pe perete și să nu îl desfaceți sau să-l agățați până atunci. Steagul ăsta a jucat în foarte multe spectacole la National și apoi l-am luat cu mine. Și acum vi-l fac cadou vouă. Aveți grijă de el". Seara continuă cu multe sfaturi și povești despre cum sa îl ții și să îți faci spațiul tău. "Nu e mare lucru", spune Karl, "și lumea e încântată de ce fac eu aici. Nu îmi place să mă amestec prea mult cu alții. Îmi fac treaba. Joc 6 spectacole pe săptămână. Oamenilor le place ce fac. Cam atât. Asta e ce contează".

Ne întoarcem acasă cu steagul Irlandei și ne promitem să facem exact așa – să nu îl desfacem sau să îl agățăm decât când vom avea spațiul nostru, și să o facem în prima seară în care inaugurăm acest spațiu.

Continuăm întâlnirile – mergem să vorbim cu Claire, general manager la Irish Theatre Institute. O clădire de trei etaje în zona Temple bar. Claire ne întâmpină, ne face o cafea și ne invită în una din sălile de discuții. "Acum e ceva mai liniștit", ne spune, "de obicei e full aici. Locul este folosit de artiști, unii vin aici să discute, se fac și repetiții pe text, avem diverse programe prin care oferim spațiu de lucru. Scopul nostru este să sprijinim companii și artiști din Irlanda. Organizăm evenimente de networking în care îi punem în legătură, cum a fost cel la care ați participat, Toolbox, construim baze de date cum ar fi Playography, care conține informații despre toate primele producții ale pieselor de teatru scrise în Irlanda începând cu 1901 (http://www.irishplayography.com/), și mai avem un site cu informații despre toate spațiile, companiile, artiștii și agenții din Irlanda. (http://www.irishtheatreonline.com/default.aspx). Pe lângă asta avem programe de sprijin pentru artiști, avem “6 in the attic” (“6 în mansardă”), care este un program pe un an, sprijinit de Arts Council, în care artiștii primesc un spațiu de lucru și participă la un program de mentorat – în prima parte a programului ne ocupăm de noțiuni de management artistic, cum se negociază contractele, lucruri de genul ăsta, cum lucrezi cu agenții, cum cunoști și lucrezi cu alți artiști. Sunt întâlniri organizate dar în mare parte mentoratul e informal, noi suntem întotdeauna la dispoziție, sunt întâlniri la cafea în fiecare marți dimineața în care se discută punctul în care e fiecare și tot așa..."

"Noi suntem mereu aici… adică eu sunt absolut în fiecare zi aici", subliniază Claire- “I’m never not here”. "În afara acestui program mai există sesiuni separate de consiliere, se cheamă InfoClinics, în care oferim sfaturi și consiliere artiștilor tineri în legătură cu procesul de promovare, cu bursele la care ar putea aplica, festivalurile la care s-ar putea înscrie și așa mai departe, în general cam orice întrebări au legătură cu dezvoltarea lor artistică. În august am avut cam 120 de ședințe de Information Clinics", ne spune. "Și tocmai m-am uitat la caietul de la intrare care ține contabilitatea pentru câți oameni au intrat în încăperea noastră în primele 6 luni ale anului și se pare că au fost în jur de 1100. E o creștere foarte mare față de anii trecuți, mai ales pentru că avem programe noi - ”6 in the attic”, și de asemenea și “Show in a bag”, care este realizat de ITI în parteneriat cu Fishamble și Fringe și are rolul de a-i sprijini pe actorii care vor să lucreze singuri și să își producă singuri spectacole care se pot juca apoi mai departe, care nu au deci decoruri complicate sau cer eforturi mari de deplasare - practic, spectacole ale căror decor să încapă într-o geantă, care să se joace pentru prima oară în Fringe și apoi să poată fi preluate de alte spații și Festivaluri".

Claire ne mai povestește despre cum a crescut ITI, "la început aveau toți o singură cameră în care lucrau zece oameni la zece calculatoare și majoritatea resurselor erau online, apoi au reușit să găsească o casă, pe trei etaje, pe care o pun la dispoziția celor care au nevoie de ea și acum este plină mereu de oameni. Și este exact așa cum ar trebui să fie, locul este viu, se fac repetiții pe text, uneori și lecturi. O clădire ca asta trebuie să fie vie. E un loc unde oamenii pot schimba informații, feedback, linkuri noi și oportunități noi. La început, totul a pornit de la un eveniment numit Theatre Shop, care s-a întâmplat cu 18 ani în urmă. Theatre Shop a fost un eveniment în care artiști din Irlanda puteau veni să întâlnească artiști internaționali, a fost un eveniment care a ieșit foarte bine, s-a repetat și în anul următor și apoi a crescut, au apărut mai mulți oameni în echipă, mai multe evenimente, până când la una dintre întâlnirile board-ului s-a pus întrebarea ce vreți să se întâmple mai departe cu această organizație și s-au hotărât că vor să aibă un spațiu. Și așa am ajuns aici. În Irlanda există o puternică tradiție a textului, avem foarte mulți scriitori, dramaturgul este foarte important. De asta este interesant cum în ultima vreme încep să apară noi forme și direcții - de exemplu procesul de “devising work” și ce fac cei de la The Company, care nu au un text în sensul clasic, ci lucrează împreună scenariul unui spectacol". Discuția cu Claire durează o jumătate de oră, ne spune că dacă avem chef să mai stăm să lucrăm acolo suntem bineveniți, dacă vrem cafea putem să ne facem câtă vrem, ”eu sunt jos, dacă aveți nevoie de mine mă chemați”. Mai stăm un pic și apoi plecăm.

Ultimul interviu e cu Roise Goan, directoarea artistică a festivalului. Urcăm în clădirea de pe Sycamore Street, în birourile pline de oameni care mișună ocupați cu aparatura în brațe la fel ca acum două săptămâni când am venit prima oară aici. Roise ne întâmpină zâmbitoare și mergem într-o cameră cu un birou și scaune și cu o cutie imensă de sticle de decor marca Absolut, adică niște sticle de vodka în care e apă și niște material colorat de pânză. Vorbim cu Roise despre Fringe, ne spune că față de celelalte Fringe-uri din lume (Edinburg, Toronto, etc), acesta e singurul festival curatoriat. "Celelalte Fringe-uri", ne spune, "sunt pe modelul “free market capitalism”- poți aduce absolut orice spectacol și dacă are succes, trăiește, dacă nu, nu. Și asta de obicei nici nu are legătură cu calitatea produsului, ci cu cantitatea de resurse pe care le ai ca să îți țină spatele. Dublin Fringe e un festival curatoriat care încearcă să lucreze pe un sistem mai democratic și să ofere sprijin unor artiști în care crede, chiar dacă nu produc întotdeauna opere “de succes”, dar au un proces autentic de căutare. Încercăm să creăm o fundație solidă prin care artiștii să se poata dezvolta. Nu suntem un festival bogat, dar încercăm să oferim tot ce se poate ca să creăm condițiile cele mai bune pentru creație. Și ne-am dat seama că pentru a-I sprijini cel mai bine trebuie să dezvoltăm o relație cu artiștii, adică Fringe-ul să fie mai mult decât doar un eveniment de 2 săptămâni care se întâmplă o dată pe an. Ne-am hotărât deci să avem un program pe termen lung, în care timp de un an să lucrăm cu artiștii. Am reușit să obținem un sediu destul de mare acum și lucrăm la asta de mai mult de trei ani, în sfârșit am reușit asta - avem aici 2 studiouri, camere de scris. Nu vrem să fim doar locul unde aceste producții “apar” sau “au premiera”, ci locul unde producțiile cresc și se dezvoltă - ca un incubator. Oferim unul dintre studiouri gratis pe întreaga durată a anului artiștilor care au nevoie de el, pe celălalt îl inchiriem pe șase luni, ca să ne ajute să plătim chiria. Mai avem săli pentru workshopuri și conferințe. Mai avem un loc pentru scris căruia îi zicem “celula”, unde nu e nimic altceva decât un birou și o lampă, nimic pe pereți, locul perfect dacă vrei să te retragi în liniște și să scrii. În acest an tema e participarea, pentru că, deși în ultimii ani s-au întâmplat (și se întâmplă) multe lucruri grave pentru Irlanda, oamenii totuși nu acționează. Toată lumea e apatică, mulți se manifestă pe Twitter, dar nu există nicio mișcare în masă. Într-un fel tema asta de “playground” și de participare are scopul de a provoca oamenii să devină activi într-un fel sau altul. Nu vrem să pornim “o revoluție”, dar vrem să vedem de unde provine apatia asta și să vedem cum se pot mobiliza oamenii. Anul trecut tema era “brave new world” și a fost destul de confruntațional și curajos, dar și mai dark. Acum simt că Dublin-ul avea nevoie de mai multă culoare și de un pic de optimism. Dar și să devină mai angajat. De asta am pus accentul în acest an pe spectacole participative".

Sfat pentru tinerii artiști din România? - "Trebuie să fiți conectați la ce se întâmplă în țară, dar și la ce se întâmplă în afară, mereu. Cred că Fringe-ul și calitatea pieselor prezentate au crescut foarte mult pentru că timp de multă vreme am încercat să aducem și să prezentăm lucrările artiștilor internaționali, și la început cred că ce am adus “din afară” era mult mai bun și mai interesant decât ce se făcea aici și așa s-au dezvoltat lucrurile, artiștii de aici au început să facă lucruri mai bune. Dacă artiștii din România vor să producă lucruri noi, nu cred că spectacolele lui Purcărete sunt cele care o să îi ajute cel mai tare. Adică Purcărete si ce face el e valoros, dar e pe cu totul altă scală. Producțiile pe care le-am văzut invitate când am fost în Festivalul de la București erau toate sau aproape toate de genul ăsta, producții grandioase și pe foarte mulți bani, și cred că ar trebui adus si arătat și alt tip de lucru - mai aproape de prezent ca și conținut, și cu o estetică diferită, mai “săracă” poate. Adică nu atât de grandioasă. Cred că în timp ce încercați să vă găsiți stilul, vocea și să creați o platformă funcțională, trebuie să fiți mereu conectați și la ce se întâmplă în afară și puteți găsi suport și inspirație acolo".

În weekend mergem la Rubberbandits, înainte de ei cântă Pop Ceili, o formație de 6 fete îmbrăcate în prințese roz shiny plastic care cântă cover-uri pop. Apoi cei doi Rubberbandits vin pe scenă cu pugile lor pe cap și cântă hiturile pe care le știm deja de pe youtube - "Spastic hawk", care este despre un vultur spastic care vrea să zboare, "Spoiling ivan", despre relația unuia dintre ei cu un băiețel de 6 ani, "I wanna figt your father" și multe altele. Între melodii, cei doi au scurte momente de dialoguri de genul ”nu știu de ce de câte ori cântăm melodia asta mă simt vinovat/de ce?/mi se pare o melodie pentru pedofili” sau ”dacă nu v-ați luat până acum E-urile, acum e momentul, și dacă nu aveți E-uri la voi vorbiți cu tipul ăla cu glugă de lângă intrare”.



Ultima seară ne vedem cu Jose la o bere, reușim să îl prindem după o repetiție ca să îi spunem la revedere. Nu are timp să stea pentru că trebuie să lucreze. A schimbat tot spectacolul. "Mi-am dat seama că ce voiam eu nu se poate întâmpla", zice, "e o utopie să creezi un sistem perfect în care oamenii să poată veni împotriva sistemului. Spectacolul va fi de fapt despre asta - despre tot procesul în care noi am încercat să creăm acest sistem, despre toată munca noastră de un an". Bem berea și vorbim de un posibil proiect comun pe care am lucra împreună. Ne despărțim. Mergem spre Meeting Square, unde se întâmplă petrecerea de final și decernarea premiilor. Așteptăm o vreme în fața porții, întrebându-ne dacă vrem să intrăm sau nu. Prin fața noastră defilează toți cei pe care i-am cunoscut, îmbrăcați elegant, salutându-se și salutându-ne cordial. Înăuntru se aude muzica. Ne gândim că trebuie să ne trezim la 7 și sa fim la ora 10 la aeroport. Mergem la o plimbare pe malul Liffey, înspre port, unde devine din ce în ce mai frig și apa e din ce în ce mai neagră. Se simte aerul rece dinspre mare.

A doua zi îi lăsăm o sticlă de vin Dracula de la Huși lui Peter și îi mulțumim pentru găzduire, ne luăm rucsacele și mergem spre aeroport. Plouă. Escală de 4 ore la Frankfurt și apoi acasă. "

 


 



Mai multe titluri din categorie

Expoziţia istorico–documentară «Din armata austro–ungară în slujba României Mari: Legiunea Română din Italia (1916–1919)» la Galeriile Piedicastello, Museo Storico del Trentino 

Expoziţia istorico–documentară «Din armata austro–ungară în slujba României Mari: Legiunea Română din Italia (1916–1919)» la Galeriile Piedicastello, Museo Storico del Trentino 
Galerie Foto Joi 15 noiembrie 2018, la ora 17,30, în Galeriile Piedicastello, situate în Piaţa Piedicastello, 38122 Trento (TN), Italia, Ambasadorul României în Republica Italiană E. S. George Gabriel Bologan va inaugura...

Profesorul Matei Cazacu și criticul de artă Radu Boroianu, invitați la Conferințele Ateneului Român

Profesorul Matei Cazacu și criticul de artă Radu Boroianu, invitați la Conferințele Ateneului Român
Galerie Foto Profesorul doctor Matei Cazacu (Paris) și criticul de artă Radu Boroianu vor avea sâmbătă, 16 noiembrie 2019, de la ora 17.00, în Sala mare a Ateneului Român, sub egida Conferințelor Ateneului Român, un dialog...

„Oidip”, regia Silviu Purcărete - premiul pentru cel mai bun spectacol străin în China

„Oidip”, regia Silviu Purcărete - premiul pentru cel mai bun spectacol străin în China
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu a primit în acest an la Shanghai, în China, în cadrul China Shanghai International Arts Festival, premiul pentru cel mai bun spectacol străin, pentru producția „Oidip”,...

Clive Owen va interpreta rolul fostului preşedinte american Bill Clinton într-un serial de televiziune

Clive Owen va interpreta rolul fostului preşedinte american Bill Clinton într-un serial de televiziune
Actorul britanic Clive Owen va interpreta rolul fostului preşedinte american Bill Clinton (foto), într-un serial de televiziune despre procedura de destituire care l-a vizat ca urmare a unei aventuri extraconjugale cu...

Spectacolul „The Nutcracker and I”, cu Alexandra Dăriescu, în EUROPALIA

Spectacolul „The Nutcracker and I”, cu Alexandra Dăriescu, în EUROPALIA
Galerie Foto Pianista Alexandra Dăriescu va prezenta pe 17 noiembrie 2019, de la ora 17.00, spectacolul multimedia „The Nutcracker and I”, la CAPE-Centre des Arts Pluriels Ettelbruck, Luxemburg, în cadrul Festivalului Artelor...

PREMIERĂ MONDIALĂ. „The Birth of Violence” al româncei Ioana Păun, o provocare pentru spectatori

PREMIERĂ MONDIALĂ. „The Birth of Violence” al româncei Ioana Păun, o provocare pentru spectatori
Perfomance-ul „The Birth of Violence”, regizat de Ioana Păun, va avea premiera internațională în cadrul Festivalului EUROPALIA România, pe 22 noiembrie 2019, ora 20.30, la Teatrul Le Phénix Scène Nationale,...

Premiera „Acasă la tata” de Mimi Brănescu, la Teatrul Național Iași

Premiera „Acasă la tata” de Mimi Brănescu, la Teatrul Național Iași
Galerie Foto La sfârșitul săptămânii, pe 16 și 17 noiembrie, pe scena Sălii Mari, ora 19:00, va avea loc cea de-a doua premieră a stagiunii Teatrului Național Iași, Acasă la tata de Mimi Brănescu, în regia lui Claudiu...

Publicul invitat să re-descopere lucrări esențiale pentru istoria recentă a artei românești

Publicul invitat să re-descopere lucrări esențiale pentru istoria recentă a artei românești
Galerie Foto Institutul Prezentului și Muzeul Național de Artă al României anunță deschiderea expoziției 24 de argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969–1971. Expoziția va fi găzduită în...

„Narcos” deschide „Lunea Mafioților” la TNT

„Narcos” deschide „Lunea Mafioților” la TNT
Galerie Foto Serialele „Narcos”, „4 Blocks”, „O Doutrinador”, „Un gallo para Esculapio” și „El Lobista”, producții realizate în America Latină și Europa vor fi difuzate de postul TNT, începând cu 18...

Săptămâna Filmului Turcesc la București

Săptămâna Filmului Turcesc la București
Galerie Foto Săptămâna Filmului Turcesc, eveniment adus în fiecare an de către Institutul Yunus Emre, se va desfășura în perioada 19 - 22 noiembrie 2019 la Happy Cinema (Liberty Center) din...

Cel mai mare târg de carte organizat vreodată în România se deschide miercuri, 20 noiembrie

Cel mai mare târg de carte organizat vreodată în România se deschide miercuri, 20 noiembrie
Galerie Foto Au mai rămas doar 6 zile până la debutul celui mai aşteptat eveniment anual din industria cărţii, de un sfert de secol: Târgul Gaudeamus Radio România. Iniţiat şi organizat de postul public de radiodofuziune,...

Un fotograf interbelic se dezvăluie în premieră publicului: Dumitru Furnică-Minovici

Un fotograf interbelic se dezvăluie în premieră publicului: Dumitru Furnică-Minovici
Muzeul Municipiului București invită publicul să participe miercuri, 20 noiembrie 2019, ora 18.00, la vernisajul expoziției tematice de fotografie „Portretul ca biografie a inocenței. Un fotograf interbelic:...

Ziua Dramaturgiei Românești – Un succes!

Ziua Dramaturgiei Românești – Un succes!
Galerie Foto În data de 13 noiembrie, Teatrul Dramaturgilor Români, Muzeul Național al Literaturii Române, Teatrul de Comedie, în parteneriat cu Universitatea Hyperion și Filiala București – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilo...

Voievodul ţiganilor în premieră la Teatrul Național de Operă și Balet ”Oleg Danovski” din Constanța

Voievodul ţiganilor în premieră la Teatrul Național de Operă și Balet  ”Oleg Danovski” din Constanța
In seara de 17 noiembrie, de la ora 18.30, Teatrul Național de Operă și Balet ”Oleg Danovski” din Constanța prezintă în premieră spectacolul Voievodul ţiganilor de Johann Strauss fiul, în regia Luciei...

Unu’ pe Față Unu’ pe Dos - Un spectacol de circ contemporan care face gravitația să dispară

Unu’ pe Față Unu’ pe Dos - Un spectacol de circ contemporan care face gravitația să dispară
"Unu' pe față Unu' pe dos" este un spectacol cu susul în jos și o rară producție de circ contemporan în România, în care cei doi interpreți par să sfideze legile gravitației în încercarea de a se convinge u...
Serviciul de email marketing furnizat de