„La Popesco”

În 1923, Elvira Popescu este încoronată „regină a Parisului”, şi patru decenii succesele sale vor ului francezii. „După ce am avut succesul cel mare, primul meu gând a fost pentru  publicul bucureştean, care mi-e atât de drag, cel dintâi care m-a iubit, pentru el voiam să joc din nou”, va spune ea la un moment dat.

Revine la Bucureşti, dar este primită cu răceală. Se reîntoarce în Franţa tristă, dar declară unui ziarist belgian: „Dacă mi se adresează azi elogii, ele se răsfrâng de bună seamă şi asupra ţării în al cărei mediu artistic am crescut. Altfel n-aş fi fost nimic”. La Paris, pe scenele teatrelor erau mulţi actori români: Eduard de Max, Jean Yonnel, Alice Cocea , Genica Missirio, Genica Athanasiu, Al. Mihalescu, Maria Ventura – numită de francezi, după interpretarea Ioanei D’Arc, „marea artistă a secolului nostru”.
În 1956, Teatrul Naţional I.L. Caragiale a făcut un turneu fabulos în capitala Franţei cu „O scrisoare pierdută”, un succes măreţ. Atunci, trupa s-a întâlnit cu Elvira Popescu despre care Mihai Berechet scrie: „Elvira Popescu era ido­lul necontestat al scenei pariziene”.

Un fenomen teatral
Francezii au adoptat-o, considerând-o un bun naţional şi denumind-o tandru, amical: „La Popesco”. „La Popesco” i-a inspirat pe dramaturgii Jean Cocteau, Henry Bernstein, Maurice Drvon şi bineînţeles Henry Verneuil. Era salutată ca un foc de artificii. Se scria că atu­nci când e pe scenă „numai ea se vede, numai ea se aude”. A fost foarte bună prietenă cu Charlie Chaplin. Româncă până-n măduva oaselor. Noi, românii, aflaţi într-un turneu de basm în Oraşul Lumină, aveam o dorinţă frenetică să o vedem pe Popeasca (pe atunci avea 60 de ani cred).

Înaltă, cu o splendidă siluetă, drapată în taftaua verde smarald a unui imens mantou de seară, cu felul ei atât de personal de a-şi purta corpul, cu acel zâmbet unic, cu o strălucire în ochi care făcea să pălească strălucirea colierului de smaralde, legenda noastră râdea prie­teneşte cu noi, bucureştenii, uimiţi de perso­nalitatea ei.

Abia peste opt ani am văzut-o jucând, şi atunci am înţeles ce însemna fenomenul teatral Elvira Popescu. Îţi provoca râsul printr-un singur gest, te supunea printr-o privire precisă, îţi îngenunchea sensibilitatea printr-un semiton. Când m-am dus la cabina ei am făcut coadă pentru a-i prezenta omagiile. M-a primit măreaţă, sprijinindu-se într-un baston, vorbind o splendidă limbă românească. Elvira pe ce punea ochii transforma în aur pentru publicul iubit. De aceea, mitul Elvira Popescu, monstrul sacru îşi trăgea forţa, sănătatea, vigoarea, din succes, din dragostea publicului. A ştiut să se facă iubita de public.
Îmi place să scriu despre această actriţă care a reuşit aşa de frumos în viaţă. A fost de­corată cu Legiunea de onoare, şi deseori pusă pe lista celor mai bune artiste din lume.
Dar poate că magnetismul  acesta uluitor al acestei românce îşi află puterea în pământul acesta al nostru. Dacă am învăţa şi să ne iubim valorile...

Am să închei cu vorbele unei ziariste franceze, Vera Volmane: „Rămân mută de admiraţie în faţa ei, îmi pun nenumărate întrebări la care Diderot n-a răspuns, dar spectatorii râd, bat din palme şi sunt fascinaţi”.
Succesul unei actriţe rămâne un mister pe care Freud sau Jung ar putea să-l descifreze sau, a spus demult Maurice Chevalier „talentul, iubirea, aplauzele, plăcerea imensă de a cuceri şi a plăcea, asta e chimia succesului”.

(Continuarea în numărul următor)