Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Festivalul International de Teatru de la Sibiu, incheiat de curand, teatrologul George Banu a lansat o carte si a sustinut conferinte 'speciale'. A fost un prilej de a-i solicita un interviu.
•Jurnalul National: Ori de cate ori veniti in Romania la un eveniment teatral de amploare sustineti o conferinta, lansati sau prezentati noi carti pentru publicul de aici. De data aceasta, cartea in care sunteti 'implicat' poarta semnatura lui Luc Bondy si are titlul 'Sarbatoarea clipei. Dialoguri cu George Banu' (Humanitas, 2011). Ce este acest volum pentru dumneavoastra?
George Banu: Aceasta lucrare, aparuta in anul 2000, am realizat-o in Franta cu Luc Bondy, care este o personalitate teatrala. El e directorul Festivalului de la Viena, este directorul Teatrului Odeon. Cartea a fost publicata dupa aceea si in germana, in poloneza si acum in romana. E cartea care mi-a placut mai putin cand a aparut, pentru ca eram prea apropiat de ea, si care acum imi place foarte mult, pentru ca este cartea unui artist liber, a unui artist neprogramatic, a unui artist care se pune in tot ce face sub semnul inspiratiei clipei. Si pentru a fi sub semnul inspiratiei clipei exista riscul de a fi superficial sau exista riscul de a fi foarte deschis, de a capta apelurile exterioare si de a le integra pe scena. E ceea ce face Luc Bondy si de aceea am intitulat, pana la urma, cartea 'Sarbatoarea clipei'.
•Ati vorbit la Sibiu, intre altele, despre 'Teatrul meu', intr-o conferinta speciala. E vorba despre 'teatrul' altcuiva. In ce masura poate fi vorba si despre 'teatrul' dvs.?
'Teatrul meu' era de fapt teatrul lui Luc Bondy, era ideea cartii pe care am facut-o cu acest artist si in care importanta autobiograficului e foarte mare. Luc Bondy trebuia sa vina la Sibiu, dar, din pacate, este bolnav, are probleme de motricitate, nu poate sa mearga. Titlul pe care l-am propus eu pentru carte era 'Teatrul meu privat', pentru ca el, punand in scena, introduce toate elementele propriei biografii, propriei culturi. Ca sa raspund la intrebare, ceea ce am facut in acest an la Festivalul de la Sibiu a fost o forma de teatru personal, intr-un fel, pentru ca am sustinut o conferinta despre o dimensiune putin tratata a teatrului, despre libertatea teatrului naiv, care imi apartine mie, dar si lui Richard Demarcy, deci apartine intr-un fel unei sfere autobiografice, teatrul naiv fiind un teatru pe care l-a prezentat cel mai stralucit Peter Brook, de care am fost legat, a carui opera am urmarit-o.
Am urmarit si creatia altor artisti. Si vorbind despre teatrul naiv aveam impresia ca vorbeam despre o perioada a teatrului pe care am cunoscut-o, care m-a hranit si pe care, prin reevaluarea acestei categorii a naivului, o valorizam. Pe de alta parte, vorbeam aici despre alt ax al lucrului pe care il intreprind de foarte multi ani, de cand am ajuns in Franta: raportul intre teatrul occidental si teatrul oriental. La Universitate, conferinta pe care o am im-preuna cu un prieten – un mare specialist israelian, care lucreaza in Japonia –, Zvika Serper, reprezinta si o intalnire despre mitul teatrului oriental si importanta lui pentru teatrul occidental. Parafrazand acest titlu pe care il propusesem pentru Luc Bondy, am incercat nu numai sa prezint un ax, ci sa prezint anumite aspecte care ma constituie si care cred ca sunt importante pentru teatrul european. Poate e prea mult, dar cred ca se poate vorbi despre un teatru personal. Despre teatrul naiv am incercat sa vorbesc cand am ajuns in Franta la sfarsitul anilor ’70; despre teatrul oriental mi-am facut teza si am publicat o carte – 'Actorul pe calea fara de intoarcere', iar cu Bondy am vorbit si am facut aceasta carte. Deci, sunt anumite fatete ale unei personalitati. Ceea ce cred eu ca ma defineste e faptul ca am o singura alegere: slabiciunea si calitatea de a nu fi dogmatic.
•Festivalul de la Sibiu are 18 ani. Ce este astazi acest eveniment?
E un festival care indrazneste sa se imbogateasca si sa se diversifice. Astazi, anumite festivaluri din lume devin din ce in ce mai radicale, mai austere, ceea ce e o posibilitate. O alta posibilitate insa este cea adoptata de Constantin Chiriac, directorul Festivalului de la Sibiu, posibilitate care consta in a federaliza diverse tendinte ale teatrului: teatrul de strada, teatrul de interior, teatrul folcloric, muzica. Si atunci, intr-un fel, raspunsul festivalului e raspunsul dat nu pentru a afirma o pozitie estetica precisa, clara, autoritara cateodata, ci pentru a se adresa unui oras in complexitatea lui. Bunaoara, directia Festivalului de la Avignon e o directie foarte puternica, foarte radicala, dar si destul de dogmatica, in timp ce Sibiul se multiplica, se diversifica, devine un festival din ce in ce mai policrom.
Si aceasta policromie a festivalului este meritul lui principal. Pe de alta parte, un merit important al festivalului este faptul ca aici, mai mult ca oriunde in Europa, se pot descoperi noile tendinte ale teatrului oriental. Aici am vazut cele mai bune spectacole japoneze de teatru modern, festivalul devenind un loc de expunere a teatrului modern extrem-oriental.
•Cum se vede astazi in Occident teatrul romanesc?
Cred ca cinematograful romanesc obscurizeaza putin imaginea teatrului care e mai putin cunoscuta, mai putin exploatata, dar care in acelasi timp si-a gasit locul in festivaluri internationale reputate. Exista o anumita irigare a scenei europene de teatrul romanesc, dar, pentru a spune adevarul, proiectoarele sunt astazi fixate pe cinematograful romanesc, un cinematograf central in viata culturala a Europei.
•Este exceptional.
E un lucru exceptional. Cultura romaneasca nu a avut niciodata o vizibilitate atat de mare ca aceea pe care o are acum cu filmul. Am vorbit la Viena cu un prieten care lucreaza la Cannes si imi spunea ca cinematograful romanesc este considerat astazi drept cel mai reprezentativ – ca scoala artistica, nu ca pedagogie – din Europa.
