Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În cel mai nou spectacol al lui Silviu Purcărete creat la Teatrul Naţional din Bucureşti (fiind şi prima colaborare a celebrului regizor cu această instituţie), “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, pensionarul Leonida, revoluţionar republican, dar cu morav auster, este interpretat, pe rând, de un actor şi o actriţă: Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ. Mai întâi, el este Leonida şi ea Efimiţa (Miţa) şi apoi ea – Leonida şi el – Miţul.
Inversarea rolurilor şi jocul acestor mari artişti scot şi mai mult în vileag ciudăţeniile personajului cu pricina. Văzut în acest mod în două ipostaze, ne dăm seama încă o dată că genialitatea lui Caragiale nu a ţinut doar de epoca sa (piesa datează de pe la 1880), că Leonida – ironic, lipsit de bune însuşiri, trăieşte astăzi alături de Efimiţa lui… şi câţi alde Leonida îşi duc veacul în secolul “vitezei”, al “informaticii”.
Nu, nu-i vedem pe cei doi artişti în travesti. Doar că şi femeia se zbate în “furoare politică”, ea este o republicană pătimaşă. Ochiul din mintea ei vede fără ocoliş intenţiile reacţiunii, care “a prins iar la limbă”. Dacă Victor Rebengiuc în primele 30 de minute ale spectacolului pune accent pe o anume stare a lui Leonida, Mariana Mihuţ scoate în evidenţă altă situaţie în care se află personajul. Astfel, cele două părţi sau, de ce nu două spectacole, a câte 30 de minute, ni-l prezintă pe un Leonida, care vieţuieşte de peste un secol, şi cine ştie câte “zile” va mai avea, în cultura română, căci în existenţa de zi cu zi a românilor ăsta parcă ar fi fost dat de la Dumnezeu. O povară a naţiunii? Oricum, farsa lui Caragiale în această variantă a lui Purcărete cinsteşte cum se cuvine Anul Caragiale marcat în 2012 cu prilejul centenarului împlinit de la dispariţia marelui scriitor.
Regizorul motivează ideea montării în acest fel în textul pe care îl semnează în caietul-program al spectacolului, text atât de concludent, încât am găsit de cuviinţă să-l reproducem, pentru că Purcărete explică atât de simplu ce e cu această piesă şi de ce rolurile sunt inversate: “Patrimoniul nostru cultural şi dramaturgic e extrem de limitat. Caragiale e un geniu dramatic care a scris cinci piese mari şi late. «Conul Leonida…» nu e o piesă care să poată susţine ea însăşi un spectacol. E o piesă într-un act… Aşa că suntem forţaţi să o punem în scenă, pentru că nu avem prea multe piese pe care să le montăm. În mod normal, ar trebui să dureze 20 de minute, ceea ce spectatorul plătitor n-ar suporta, şi atunci piesa e tot timpul încărcată cu tot felul de arabescuri pentru a o aduce la o durată convenabilă. Textul ar trebui să fie foarte bine cunoscut, este un text de patrimoniu. Aşa că o nouă montare nu ar presupune descoperirea lui, prezentarea lui unui public nou… Să ne imaginăm o piesă muzicală celebră. Nu te mai interesează bucata în sine, ci te interesează interpretarea. Or, titlul spectacolului ar trebui să fie: «Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc interpretează Conul Leonida…». Din punctul meu de vedere, aceşti doi mari actori, într-o partitură clasică, reprezintă singurul mare interes al spectacolului. Textul l-am luat ca pe o joacă ori ca pe un exerciţiu: cum să îl întorci şi pe faţă, şi pe dos… Nu e o nouă interpretare, ci o nouă întrebare: Ce-ar fi dacă…?”
Ideii regizorale se alătură fericit construcţia scenografică ce aparţine lui Dragoş Buhagiar. Oricine vede spectacolul observă că decorul e gândit ca “un personaj în sine”. Scenograful spune despre acest decor: “Tot ce am fost în stare să dau pe subiectul respectiv se vede cu ochiul liber pe scenă”.
Purcărete nu o lasă pe slujnica Safta în umbră. Ehe… În prima parte, aceasta apare în vis… Cântăreaţă de cabaret... E la balul de “lăsata secului”. Florentina Ţilea (tânăra actriţă e atât de talentată!), pe care am văzut-o la premieră (pe acelaşi rol, în alte reprezentaţii e şi Cătălina Sima), cântă… în acompaniamentul unui pianist, pe muzica lui Vasile Şirli, chinuindu-l în înlănţuirea de imagini pe Leonida cu repetări de felul “fandocsie… ipohondrie…”. Dar în partea a doua, când Leonida e coană, Safta e slujnica amărâtă.
Farsa lui Caragiale este o fantezie a lui Purcărete de admirat!
