O noapte furtunoasă la Iaşi sau de ce vă e teamă, încă, de Caragiale

Am văzut în ziua de 10 octombrie 2010 cel mai politic eveniment al anului. Era un spectacol manifest-paratrăsnet al vremii noastre, al realităţii de fiecare zi, a tot şi a toate, spectacol de referinţă nu numai pentru viaţa teatrală ­ ci pentru VIAŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE.

Eram NOI, NOI aşa cum suntem noi astăzi şi cum eram şi-n vremea lui Caragiale, acum 100 de ani. Eram noi cu ale noastre, cu "mica noastră lume cu micimi şi SCĂDERIĂ, cum spune el, Caragiale.
Ştiu bine piesa, pentru că am jucat Ziţa, Veta, Spiridon cu regizori importanţi, o lucrez cu fiecare generaţie de studenţi. Am văzut poate toate spectacolele mai importante ale generaţiei mele - şi ştiu bine istoricul ei de la Iancu Brezianu şi Maria Ciucurescu şi până astăzi.

Întotdeauna m-a uluit faptul că fiecare generaţie găseşte în această piesă "ceva neştiut", un secret existenţial. Din duminica premierei, ziua polioasă şi "ră" de octombrie spectacolul a devenit clasic în viaţă. Lance şi scut pentru ce trăim. De ce? E un spectacol liber, avid şi curios pentru ce ni se întâmplă nouă şi mai ales de ce - repet ­ avid ca un burete în apa mării. Prinde şi rele şi bune şi le transformă în materie spirituală fără de care nu putem trăi.

Ce am înţeles eu din acest spectacol al Teatrului Naţional din Iaşi şi de ce mi se pare oglinda politicului românesc? Pornesc de la decorul fantastic al lui Dragoş Buhagiar, care e format din schele înălţate în mijlocul clădirii, schele în care ai impresia că nu se întâmplă nimic, schele înălţate acolo pentru 10-15 ani nu să repare ceva, să fie veşnice. Decorul e oglinda schelelor Teatrului din Iaşi, această construcţie fabuloasă care dacă ar fi în alte părţi ar străluci după merit. La noi e mijloc de câştig pentru toţi Ipingeştii, Chiriacii şi Jupânii Dumitrache ai oraşului patriarhal. Decorul este un taifun de tragedii, aşa cum este  construirea vieţii noastre în tranziţie permanentă. Şi personajele, ca şi noi românii, sunt prizonieri ai firii noastre româneşti şi realitatea vieţii are chipul şi asemănarea noastră cu lasă-mă să te las, ei, dar merge şi aşa, cu tragediile şi disperările de mucava din şi cu viaţa care trece şi alta nu ne mai dă nimeni.  Cum se vede neamul românesc în spectacolul Caragiale-Dabija  mă face, în disperarea mea, să mă gândesc la spusele lui Geo Bogza: "Eu sper că undeva adânc oceanul stăruie în noi".

Spectacolul despre care vă vorbesc pledează şi pentru un UMAN DUIOS românesc. Aştia suntem, frate: leneşi, dulci, poltroni disperaţi, purtătorii unei istorii viclene care ne-a frânt în lupta pentru supravieţuire, pentru viaţă să devenim cei descrişi de Poincare, unul dintre preşedinţii Franţei: "Românii sunt la porţile Orientului, unde totul este luat cu uşurinţă". Adică în derâdere! Adică-n băşcălie. Pot să înnegresc multă hârtie albă vorbind despre acest spectacol al teatrului ieşean. Să vorbesc despre actori, de tinereţea lor (este o distribuţie foarte, foarte tânără), de rezolvarea anumitor momente, de educaţionalul  uitat în ultima vreme de noi toţi, de decor, de regizor şi mai ales nu ştiu cum să vă spun că el, Caragiale, este genial. Adică noi toţi luaţi la grămadă suntem "Cineva". Un popor cu ale lui, cum îl şi descrie I. Luca Caragiale. Hai să nu ne mai facem inimă rea să suferim degeaba că noi românii suntem mai stricaţi decât alţii, suntem numai nefăcuţi încă... Nu suntem încă nedospiţi cum se cuvine... Suntem nelimpeziţi de mizeriile seculare sub care am mocnit cu junghetura frântă. Asta-i! N-avem altă ieşire.

Dar visez voltairean "la cea mai bună dintre lumi", în care toţi conducătorii oraşului, guvernanţii care erau la Raliul Iaşiului, lumea bună şi puternică care dă ştaif evenimentului să fi venit în  sală. Dacă ar fi fost, construcţia Teatrului din Iaşi ar fi primit toate cele şi construcţia s-ar termina în doi timpi şi trei mişcări. Dar în sală n-a fost nici un reprezentant al puterii instaurate. Oare ei n-au timp pentru asta? Ei vor să joace ei, Hamlet, ei vor să apară ei în emisiunile de televiziune, ei vor rolul principal în piesa principală. Sunt stătuţi în starea ludică. Ce să facă ei la teatru ca spectatori?  Mama lor de comunişti, erau mari păcătoşi, dar veneau la teatru! Tăiau panglica evenimentului şi dădeau importanţă.

Mă întorc la spectacolul ieşean Caragiale ­ Dabija şi chem persoanele înzestrate cu putere în "mica noastră lume cu micimi şi scăderi" să vină, să vadă să se nutrească astfel cu hrană spirituală fără de care nu se poate trăi, căci numai aşa împreună, "prin munca noastră de creaţiune vom scoate mult din puţin, ceva din nimic şi vom adăuga neîncetat la ceea ce era  bogăţie în lume". Citatul e din Henry Bergson ­ "Energia spirituală". Mă-nvelesc şi eu în autoritate în strigătul meu disperat "să nu aruncăm mărgăritarele în clisă". E un spectacol care nu e important numai ca spectacol, nu e important numai ca "grotesc şi partea ridicolă a lucrurilor", ci ne reînvaţă pe toţi lucrurile esenţiale.

Prin lipsa de respect şi minimă atenţie, prin eludarea poftei de a merge la teatru împingeţi, "dragă putere instaurată", cultura la gunoi. E o molimă care trebuie îngrijită cu multe antibiotice. Altfel - cum spunea tot Geo Bogza, cel puţin de la el ştiu eu asta ­ "Trăsnetele nu stau pe gânduri să cadă pe pământ".

Spectacolul acesta cu "O noapte furtunoasă" de la Iaşi are în subtext un motto: "Nu vă hrăniţi sufletele cu lucruri lipsite de calitate". E un spectacol care-şi asumă vremea noastră, care fierbe, care-ţi dă, nu ştiu cum, un antidot. Dacă-l iei, scapi  neticăloşit.

Îmi cer iertare actorilor ieşeni care au fost fantastici, dar cronica o vor scrie cei de specialitate, care-şi câştigă pâinea din asta. Dar chiar... Câţi cronicari au fost la spectacol? Ce ziare sunt interesate de evenimentele teatrale, câţi sunt cei care nu scriu despre Moni, Iri, Bote şi toţi chiloţii din pustiul lăptos?
Veniţi să vedeţi acet spectacol la Iaşi.

După spectacol am plecat un grup de 20 de oameni, cu prietenie-n suflet, particulele de rău personal erau muiate şi regenerate, ne iubeam, ne înţelegeam, făceam proiecte şi vedeam peticul de cer albastru.
Nu uitaţi, oameni buni, că numai la teatru "socializaţi" cu adevărat. Râdeţi împreună, plângeţi împreună, respiraţi împreună.

Închei cu o reverenţă Teatrului din Iaşi, spectacolului,  regizorului mulţumindu-le pentru darul fantastic pe care l-am primit. Pentru mine a fost ca un fenomen al naturii - o ploaie, o vijelie care "vine, vine", te învăluie, te înfioară, te ia pe sus şi n-ai ce să faci. Te bucuri.