Provocarea unor “Variaţiuni enigmatice”

La mijloc de noiembrie, public neaşteptat, numeros, neastâmpărat, nerăbdător. Doi actori, un regizor şi o scenă, cea a Teatrului Aurel Elefterescu Călăraşi. “Variaţiuni enigmatice” de Eric Emmanuel Schmitt, un text de excepţie, jucat vreme îndelungată şi pe scena Teatrului Nottara de doi mari actori, Mircea Diaconu şi Alexandru Repan, cu casa închisă, s-a lăsat “răsfoit” într-o altă formulă de către Cristi Dionise, fost membru al trupei TREPTE, şi profesorul său, cel care l-a ajutat să descifreze ABC-ul teatrului, actorul Ştefan Niţu. Proiectul şi regia poartă semnătura regizorului Mihai Lungeanu.

Personaj

Ideea spectacolului s-a născut în urmă cu trei ani, în sufletul şi mintea celui care a crezut în talentul tinerilor pe care i-a luat sub aripa sa ocrotitoare de dascăl, actorul Ştefan Niţu. A fi dascăl adevărat presupune o aplecare asupra studentului, o iubire pentru acesta, pentru ceea ce se zbate să iasă la suprafaţă dinlăuntru. Ştefan Niţu are această generozitate înlăuntrul său, iar ajutorul pe care l-a dăruit de-a lungul timpului copiilor săi, fără să ceară nimic în schimb, energia sa aparte, bucuria cu care le-a îndrumat paşii spun totul despre el ca om. Acceptarea voluntară a acestei pasiuni înseamnă acceptarea harului primit de undeva de Sus. Rare sunt păsările Phoenix de genul său, care renasc din cenuşa generaţiei pe care care au îndrumat-o spre nemurire. Şi-a dorit enorm să readucă măcar unul dintre actorii pregătiţi de el pe scena din Călăraşi, dar şi pentru că atunci când joci pe scena oraşului în care te-ai născut te simţi acasă, aşa cum nicăieri în altă parte nu ţi se poate întâmpla. “M-am gândit, au fost mai multe idei până într-un final, şi cunoscându-l pe regizorul Mihai Lungeanu i-am vorbit despre proiect, a îmbrăţişat ideea şi ne-am apucat de treabă”, a declarat Ştefan Niţu. “Eric Emmanuel Schmitt este un autor francez în vogă, laureat al mai multor premii literare de prestigiu, unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi în această perioadă în lume, alături de românul Matei Vişniec. În 2001 a obţinut «Grand Prix du théâtre de l' Académie Française», iar operele sale au fost jucate în 35 de ţări şi traduse în mai multe limbi. Tare mult mi-a plăcut textul acesta, mi-am dorit să joc acest personaj, Abel Znorko, cu mulţi ani în urmă. Mi s-a părut extrem de uşor să intru în pielea personajului. Am stat mult la masă la discuţii şi la vorbit cu domnul Lungeanu. E un pedagog extraordinar. În momentul în care şi-a dat seama că da, ştim despre ce este vorba, cine e personajul, ce vrea, ce caută, am coborât la scenă. Am repetat două zile şi a treia a plecat la Bucureşti. Am lucrat apoi noi, eu şi Cristi. Ştiam exact, aveam toate datele personajului, mi le-a inoculat aşa domnul Lungeanu. Lucrez şi eu cu copiii, dar parcă de la domnia sa am învăţat mai simplu totul. Cred că eu complic uneori lucrurile. Dacă te-ai ridicat de la masă şi ştii ce ai de făcut, textul vine singur. Mi-a plăcut cum a gândit lumina, muzica. Spectacolul s-a rotunjit şi a ieşit frumos. Am fost la Medgidia şi la Lugoj deja cu această piesă. Şi cred că mai este vorba şi despre o poveste. Cea a renaşterii teatrului călărăşean. Le-am spus călărăşenilor că dacă doresc să continuăm, nu trebuie decât să vină să ne vadă, altfel munca noastră este în zadar! Pentru sufletul următoarelor generaţii i-am rugat să nu lase ca visul înaintaşilor noştri să moară! Rolul lui Cristi Dionise este unul deloc facil şi mă bucur că a reuşit să-l facă bine de tot. Cristi joacă la Bucureşti, are multe spectacole, este un actor talentat şi un copil educat. Întotdeauna am văzut din partea lui un respect deosebit. Cu siguranţă ne vom mândri cu el, când, peste ani, o să crească şi o să facă roluri importante. Sunt convins că va fi un actor important pe scena teatrului românesc,” a subliniat Ştefan Niţu.

Ritm constant

Piesa are un subiect desprins din tabloul vieţii. Doi bărbaţi evocă imaginea femeii dispărute. Amândoi au iubit-o. Fiecare, însă, în felul său. Un mare scriitor, Abel Znorko, laureat al Premiului Nobel, renunţă la prezenţa ei fizică pentru a şi-o putea păstra în memorie, pentru a putea să-i scrie şi să-i dedice volume. Un bărbat obişnuit, Erik Larsen, se căsătoreşte cu ea, o iubeşte, îi dedică întreaga viaţă, iar după moartea acesteia, continuă, în numele ei, corespondenţa cu scriitorul ca şi cum încă ar trăi. O întâlnire între doi actori interesanţi, într-un spectacol de o simplitate care te emoţionează marcându-te definitiv. Actorul Ştefan Niţu dă personajului său, autoexilat pe o insulă pustie, un aer de superioritate irascibilă, de aroganţă. Acesta se confruntă cu un om obişnuit, oarecum banal la o primă privire, mereu umil. Piesa creşte într-un ritm constant spre final, iar tu, spectator acorat bine în realitate, crezi că ai toate răspunsurile înainte, însă textul îţi dă toate planurile peste cap. Dramaturgul îţi îngăduie să afli câte ceva, dar nu suficient de mult. Fără scrupule, demn de dispreţ, scriitorul devine din ce în ce mai uman pe parcursul acţiunii şi-n cele din urmă se prăbuşeşte. Celălalt personaj urmează o altă cale, mult mai interesantă, de la cel umil la cel care preia conducerea. Piesa mai are cel puţin două personaje la fel de interesante: femeia, de care amândoi bărbaţii sunt îndrăgostiţi, şi scrisorile, atât de importantele scrisori de dragoste ce fac subiectul unui roman.

Provocare

Regizorul Mihai Lungeanu a fost entuziasmat de proiectul acesta, iar faptul că a făcut atâtea drumuri de la Bucureşti la Călăraşi nu l-a descurajat nici o clipă. “A fost o propunere pe care domnul ştefan Niţu mi-a făcut-o în ideea de a repune pe picioare teatrul de tradiţie călărăşean, teatrul de amatori, şi am zis să găsim o piesă cu puţine personaje. Dânsului i-a plăcut foarte mult textul «Variaţiuni enigmatice», mi-a făcut oferta de a juca împreună cu un fost elev devenit actor profesionist, iar plăcându-mi şi mie textul, ştiind că este unul provocator, pentru că există o variantă jucată de actori români buni, cred că aşa am ajuns să fim de acord să punem în scenă piesa. Este o poveste care pare scrisă, dar este o poveste care poate fi, de fapt chiar este, foarte adevărată. Este o poveste care pare a altora, dar care este a fiecăruia dintre noi, o poveste despre viaţă, dragoste, moarte, credinţă, pasiune, trădare, teme puternice şi importante ale oricărei literaturi dramatice. Eric-Emmanuel Schmit este un autor ultracunoscut deja, există un spectacol la Teatrul Nottara care se joacă în interpretarea domnului Mircea Diaconu şi a lui Alexandru Repan, un spectacol care are priză la public, am observat acelaşi lucru la spectacolul nostru. Ceea ce înseamnă că pe lângă calitatea interpretării e vorba de rezonanţa textului, de faptul că el reverberează în relaţie cu privitorul şi că e important, spune ceva, povesteşte ceva, provoacă la gândire, provoacă la recitirea propriei personalităţi prin prisma evoluţiei fiecăruia. Dacă e să ne gândim, sigur că da, esenţială e iubirea, dar iubirea sub formele ei de relaţionare şi de comunicare umană, nu neapărat sub formele ei de distracţie şi sentiment de suprafaţă. E vorba de acea iubire profundă, iubirea de umanitate, de modul în care ştim să fim iubiţi, în care ştim să iubim, acceptăm să fim iubiţi, acceptăm să iubim, sacrificiu, datorie şi celelalte. Nu am făcut un singur drum până la Călăraşi, am făcut multe, dar acestea fac parte din partea de provocare pe care mi-am asumat-o. Şi pe mine m-a provocat să fac spectacolul îmbinând experienţa unui actor neprofesionist cu lipsa de experienţa a unui actor profesionist şi să fac în aşa fel încât energiile lor creatoare să se întâlnească şi să rodească un spectacol cu valabilitate atât pentru călărăşeni, cât şi pentru spectatori. Nu a fost uşor şi evident e o muncă niciodată suficient de bine lămurită.

Nu a fost ușor și evident e o muncă niciodată suficient de bine lămurită, nu știi cât e muncă, cât e efort, cât e creație, inspirație sau talent, dar este un amalgam, să poți să ieși din lumea în care trăim cu toți, o lume foarte dură și foarte distructivă în ultimă instanță și să intri în lumea ireală, virtuală pe care o presupune scena. Cei doi actori au avut încredere, s-au lăsat duși și seduși de poveste. Lucrurile se desfășoară destul de simplu... Nu am căutat replici preferate, am spus că actorul să descopere puterea de a impune cât mai multe replici, cât mai multe gânduri, cât mai multe adevăruri. Piesa urmărește o construcție muzicală, o construcție simfonică, în care lucrurile se adună, se acumulează, așa e textul, pentru a obține impactul în care climaxul afectiv îl presupune. La final soluția reîntoarce mesajul și energia la spectator, îl pune să zâmbească, dar și să gândească.
Sunt la final de an, sunt angajat în alte proiecte pe care trebuie să le închei și cei doi actori, Ştefan Niţu şi Cristi Dionise, trebuie să joace și să-și consolideze relația cu publicul. Probabil cu începutul anului viitor, după ce scăpăm de apocalipsă vom mai repeta“, a încheiat regizorul Mihai Lungeanu.

Avem cu toții opţiunea de a iubi şi de a struni această forţă pozitivă a iubirii, orientând-o în direcţiile dorite de noi. Ori de câte ori am avut parte de o experienţă pozitivă, noi, oamenii, am dat dovadă de iubire şi ne-am folosit de puterea ei pozitivă. Ori de câte ori am avut parte de o experienţă negativă, tot noi, oamenii, am refuzat să iubim, iar rezultatul a fost unul negativ. Iubirea este cauza tuturor lucrurilor bune din viaţa noastră, iar lipsa iubirii este cauza tuturor durerilor şi suferinţelor. Piesa “Variaţiuni enigmatice” de Eric Emmanuel Schmitt este poate cea mai bună alegere dacă vreţi să simţiţi puterea iubirii.