Recital de dans extraordinar Răzvan Mazilu & Ladies

Cum poţi fi generos altfel decât dăruind celorlalţi din prea plinul tău sufletesc? Când poţi fi considerat artist dacă nu atunci când laşi să respire în ritmul tău alte talente, aşezându-le în lumina reflectoarelor cu graţie, tandreţe şi voinţă? Toate acestea le-am descoperit vizionând recitalul de dans extraordinar al lui Răzvan Mazilu şi al invitatelor sale numit simplu „Răzvan Mazilu & Ladies”, de la Creart, de la începutul acestui mai atât de capricios din punct de vedere meteorologic. Greu să nu remarci pasiunea pentru această artă, munca titanică din spatele ei.

Răzvan Mazilu are o forţă interioară incredibilă, se descoperă pe sine pe scenă, păstrând în acelaşi timp un mister aparte, cum rar mai găseşti astăzi. El are capacitatea preţioasă de a revela trăsătura particulară a artei dansului, superioară şi populară în acelaşi timp, pentru că exprimă ceea ce este mai înalt, mai aproape de suflet. Ce-mi place cel mai tare la Răzvan Mazilu este dorinţa lui nesăţioasă de a nu lăsa arta dansului să se risipească în nimicuri, el o fructifică mereu şi mereu pe măsura uriaşului ei potenţial. Cum să nu rezonezi cu tălpile sale fără de veşmânt ocrotitor, dornice de sărutul scenei? Cum să nu te laşi purtat de zborul său caracterizat de mişcări libere, limpezi ca apa de izvor, încărcate emoţional? Adevărata victorie, adevărata bucurie este dansul acesta al iubirii al unui artist care nu s-a lăsat strâns de corsetul societăţii în care suntem nevoiţi să trăim, a arătat tuturor că fiecare sentiment poate fi exprimat prin dans, pentru că dansul s-a născut din nevoia nebună a omului de a se exprima liber. Dansul, atunci când ajunge la tine prin intermediul lui Răzvan Mazilu, este nebunie, fericire, extaz, uneori ispită, seducţie, alteori poezie, completare.

“Răzvan Mazilu & Ladies”, recitalul său extraordinar de dans, este un cumul de momente speciale alături de trei partenere binecunoscute: Monica Petrică, Judith State, Vanda Ștefănescu. Dansul lor are suportul muzicii de jazz, dar şi a celor de la Depeche Mode, al muzicii lăutăreşti şi al lui Prince, trecând, inevitabil, prin tango. Momente antologice din spectacolele „Un Tango Mas”, “Depeche Dance”, “Sell Me!”, “Saraiman”, “Barock”, sub semnătura coregrafică a lui Răzvan Mazilu. Într-o lume atât de pragmatică și de crudă, dansul este semnul că a venit momentul să redescoperim umanitatea și căldura din noi. “Dansul este un poem în care fiecare mişcare este un cuvânt!”, spunea Mata Hari şi câtă dreptate avea. “Arta contemporană trebuie să surprindă, să incite, să șocheze, să nu ne lase să adormim în fotoliile de pluș ale teatrelor. Niciodată nu au fost vremuri bune, ideale, pentru artă și artiști. Ori e război, ori criză, ori nu sunt bani. Și poate că așa și e, dar imaginați-vă cum ar arăta lumea fără artiști, cât de tristă și săracă ar fi! Un artist trebuie și chiar are datoria de a fi un răzvrătit împotriva cotidianului, a societății, a sistemului. Am mai spus-o, dar nu voi obosi niciodată să o repet: ca artist, mai ales ca unul care și-a demonstrat valoarea ani la rând, mă simt foarte vulnerabil în climatul socio-cultural din România. Eu vreau să construiesc, să creez, să evoluez, să propun lucruri noi. Asta am încercat prin acest recital de dans alături de partenerele mele Monica Petrică, Judith State, Vanda Ștefănescu”, afirma Răzvan Mazilu după încheierea recitalului său.

Monica Petrică a reuşit să cucerească scena de nenumărate ori, s-a dezvăluit pe ea aşa cum este în realitate. S-a născut sub semnul Afroditei, iar corpul ei este parcă anume menit dansului. A vrut să descifreze tainele acestei arte şi a reuşit deplin. Mişcările ei pe scenă spun poveşti asemenea Şeherezadei, cu pauze anume aşezate în calea privitorului, cu arabescuri desenate perfect pe “nisipul” scenei, uneori dând sentimentul că vântul tristeţii o dezrădăcinează, alteori oferind imaginea unui mac fragil, dar atât de puternic încât rezistă oricăror furtuni năprasnice. Tremurul acela atât de firesc al mişcărilor Monicăi Petrică se va regăsi într-un ecou al sufletului meu de spectator de câte ori voi asculta acea piesă muzicală pe care artista şi-a lăsat tălpile goale să lovească pământul, căpătând energie de la acesta. Tangoul ei cu Răzvan Mazilu reuşeşte să impregneze în memoria spectatorului amprenta unui foc care pare că se stinge, dar care reuşeşte, nu se ştie cum, să reizbucnească de fiecare dată cu şi mai mare intensitate. O demonstraţie de echilibru, bun simţ, talent uluitor şi pasiune pentru arta pe care au ales să o slujească dăruind-o celorlalţi. „Nu cred că există nimic mai frumos şi mai înălţător pe lume decât să primeşti admiraţia oamenilor nepromiţându-le nimic, decât făcând ceea ce-ţi place ţie. E un sentiment de care am devenit dependentă şi asta mă face să fiu şi mai perseverentă în munca mea”, spunea Monica Petrică la finalul spectacolului.

Surpriza cea mare a venit din partea lui Judith State, capabilă să definească, dansând, cuvinte simple. Ea singură pare că are menirea de a deschide noi canale de percepţie cuiva care nu ştie nimic despre dans - cu atât mai mult pentru dansul contemporan. Mişcările ei aduc pe scenă femeia care aleargă spre bărbatul vieţii ei desculţă pe asfaltul fierbinte al unui oraş ce nu doarme nicicând, femeia care se aşază pe iarbă şi începe să cânte o piesă precum „Purple Rain” (acompaniată excepţional de chitaristul Andrei Manea) într-atât de nemaipomenit încât sfârşeşti prin a o ruga să mai rămână doar ca să păstrezi emoţia întâlnirii cu ea cât mai mult timp în palmele şi sufletul tău.

Cea de-a treia parteneră a lui Răzvan Mazilu este Vanda Ștefănescu. Ea a reuşit să aducă o prospeţime aparte, un cer înstelat deasupra noastră, a spectatorilor. Mi s-a părut o împletire şi o despletire efervescentă ale mişcărilor trupului său, o spontaneitate şi o naturaleţe speciale. E uşor să te pierzi şi să dai frâu liber imaginaţiei văzând acest spectacol al lui Răzvan Mazilu. Este o experienţă pe care poţi să alegi s-o trăieşti şi să te bucuri de ea mereu şi mereu.