Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un teatru cu valoare estetică, Teatrul din Caracal, pus în slujba artei cu 112 ani în urmă, atrage artistul, care pare să se încarce cu energie pozitivă de îndată ce păşeşte pe scândura acestei scene. I-am văzut pe mulţi actori surprinşi; le-am simţit fiorul când privirea le era atinsă de licărirea istoriei păstrată într-un asemenea templu. Iar pe scenă jucau altfel: într-un fel, cu sufletul la vedere.
Poate e o atitudine patetică, căci nu încetez să mă minunez de frumuseţea interioară şi exterioară a clădirii, ori de câte ori o văd, însă nu te întâlneşti foarte des cu o asemenea emoţie. Nu încetez să-mi exprim bucuria că există un astfel de edificiu care îţi dă o stare de bine atunci când îi treci pragul, când intri în sală şi te aşezi într-un fotoliu, ateptând să se ridice cortina. Un spaţiu în care istoria artei teatrale musteşte de lumină te fascinează şi nu-ţi rămâne decât să te exteriorizezi.
Bineînţeles, există în ţară şi alte teatre frumoase, valoroase din punct de vedere arhitectonic şi care adăpostec diverse evenimente de artele spectacolului, impresionând atât artiştii, cât şi publicul. Trebuie scoasă în faţa valoarea lor; să nu le lăsăm inundate de false sclipiri. Un teatru are menirea să fie viu, autentic.
Am văzut şi în acest an cât de viu poate fi Teatrul din Caracal, denumit “Ştefan Iordache”, prin desfăşurarea Festivalului de Teatru, ajuns la a treia ediţie şi încheiat recent. Am văzut reacţia publicului; am simţit cum se contopesc dorinţele artiştilor de a fi înţeleşi cu pofta spectatorilor însetaţi de teatru. Am văzut mulţi oameni, mai tineri şi mai în vârstă, veniţi seara la spectacol, care nu mai găsiseră bilete, în speranţa că poate, poate vor intra cumva să stea şi în picioare. Am văzut şi mulţi copii, dimineaţa în week-end, foarte atenţi la tot ce se întâmpla pe scenă. Am văzut politicieni la teatru şi îndrăznesc să spun că păreau relaxaţi şi le stătea altfel decât atunci când se înverşunează în faţa camerelor de luat vederi.Trebuie să ştie toată lumea că teatrul te umanizează.
Am văzut un grup de oameni străini (nu ştiu cu ce ocazie erau la Caracal) însoţiţi de ghid, intrând curioşi în această clădire, iar la ieşire radiind de bucurie.
I-am văzut pe acei foarte puţini oameni din Mişcarea de Rezistenţă (asociaţia care a pornit acest festival, pentru a-i ţine vie memoria marelui actor Ştefan Iordache), depunând toate eforturile ca organizarea să fie impecabilă, ca actorii să se simtă bine, ca publicul să revină la teatru.
Am văzut-o şi auzit-o pe Marina Constantinescu, directorul festivalui (adeptă a perfecţiunii când e vorba de artă, de valoare), cum îşi manifesta respectul pentru artişti şi pentru public, cum găsea cuvintele potrivite pentru toţi şi în primul rând pentru acei care au moştenit acest teatru, caracalenii, ca să-i convingă de însuşirile lui preţioase.
I-am văzut cât de grijulii pentru acest templu (emblema trecutului şi a prezentului pentru oraşul lor) sunt angajaţii Centrului Cultural Municipal Caracal, în frunte cu directorul Florian Teodorescu. S-a văzut şi grija autorităţilor locale, a primarului Eduard Ciocăzanu, pentru evenimentul teatral devenit deja tradiţie, căci în acest an Primăria Caracal a finanţat festivalul.
Să ai în localitate o bijuterie precum acest teatru înseamnă mult. Dar în oraş sunt încă vreo 130 de imobile-monument istoric, precum susţine primarul. Şi dacă pentru unele măcar se va putea obţine finanţare cât mai repede, pentru a fi restaurate, Caracal ar avea o şansă să arate, fie şi parţial, aşa cum era la sfârşit de secol XIX - început de secol XX: un oraş splendid.
Ediţia 2013 a Festivalului de Teatru de la Caracal a fost dedicată unui mare actor în viaţă şi a cărui forţă artistică ne uimeşte în continuare: Victor Rebengiuc (Primele două ediţii au fost consactare memoriei lui Ştefan Iordache, căci festivalul a luat naştere ca urmare a unei promisiuni făcute omului de teatru Michaela Tonitza-Iordache, şi memoriei lui Liviu Ciulei). O frumoasă expoziţie cu lucrări fotografice reprezentându-l în viaţă şi pe scenă pe Victor Rebengiuc întregea, în foaierul de sus, plăcuta atmosferă creată de artişti şi organizatori imediat după fiecare reprezentaţie. În foaierul de la intrare însă erau expuse peste 50 de fotografii, reprezentând momente memorabile din viaţa artistică a lui Ştefan Iordache.
Câtă eleganţă, câtă nobleţe, câtă acurateţe pentru valori, în acest sălaş al frumosului! Da, comunitatea din Caracal vrea spectacole bune, cu actori buni, cu actori-vedetă. Publicul de oriunde în ţară vrea aşa ceva. Totul e să ştii cum să-l ţii cât mai aproape de viaţa teatrului. Şi depinde acest lucru de autorităţi; ele trebuie să se implice în finanţarea acestor evenimente. Cei care sprijină financiar cultura au de câştigat: îl câştigă pe cetăţeanul cult.
Zece zile a durat festivalul. Seară de seară, pe scenă actorul îşi onora spectatorul. Seară de seară, în sală spectatorul manifesta consideraţie faţă de arta actorului. Era adevărată sărbătoare. Nimic mai preţios pentru un artist decât aprecierea actului său şi nimic mai frumos pentru public decât respectul ce i-l poartă artistul atunci când e în scenă.
În cele zece zile au jucat mulţi artişti, nume de referinţă ale teatrului românesc şi nume care promit. Festivalul s-a deschis cu “Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller, în regia lui Felix Alexa (Teatrul Bulandra), avându-i protagonişti pe Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ. Apoi au fost prezentate: “Recitindu-l pe Shakespeare”, cu actorul Emil Boroghină; “ALIfantis şi cei 40...” – un alt recital, dar cu Nicu Alifantis, artist care în 40 de ani nu s-a despărţit de teatru nici pentru o clipă; “Actorul” de Mircea Dinescu, în regia Ancăi Dana Florea, avându-i în distribuţie pe Mihai Mălaimare şi Mircea Tiberian (Teatrul Masca); “Jubileul” de Jean-Marie Chevret şi Michele Ressi, regia Radu Beligan, cu Maia Morgenstern şi Victoria Dicu, “Ţarul Ivan îşi schimbă meseria” de Mihail Bulgakov, în regia lui Gelu Colceag, cu Mircea Rusu protagonist (ambele de la Teatrul Metropolis); “Legenda marelui inchizitor” de Dostoievski, regia Radu Penciulescu, cu Victor Rebengiuc; “Pescăruşul” de Cehov, regia Claudiu Goga, cu Emilia Popescu şi Ştefan Bănică – primii pe afiş (Teatrul de Comedie); “Şefele” de Werner Schwab, cu Dorina Lazăr, Coca Bloos şi Emilia Dobrin, “joi.megaJoy” de Katalin Thuroczy, cu un grup extraordinar de actori, printre care Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Constantin Cojocaru, şi “Aventurile lui Habarnam” de Nicolai Nosov (toate trei spectacole fiind producţii ale Teatrului Odeon). În ultimele două seri, în atenţie a fost Horaţiu Mălăele, care a jucat în “Femeia care şi-a pierdut jartierele” de Labiche, regia Silviu Purcărete, având-i alături pe George Mihăiţă şi Valentina Teleoacă (Teatrul de Comedie) şi în “Dineu cu proşti” de Francis Veber, regia Ion Caramitru, din distribuţie făcând parte şi regizorul spectacolului, dar şi Medeea Marinescu, Alexandru Bindea sau Dorin Andone (Teatrul Naţional Bucureşti).
Bineînţeles că festivalul va continua şi vor fi prezentate alte şi alte spectacole de referinţă din repertoriul românesc.
Iar ca noutate, în această superbă sală a Teatrului “Ştefan Iordache” se doreşte o extensie a Festivalului Shakespeare de la Craiova. Ar fi minunat! S-ar completa lista marilor actori, începută cu zeci de ani în urmă cu numele Constantin Nottara, Aristide Demetriad, Maria Ventura, Elvira Popescu, Toni Bulandra, Lucia Sturdza Bulandra, Gheorghe Storin, Ion Manolescu, Vladimir Maximilian, George Calboreanu, Nicolae Bălţăţeanu, Ion Iancovescu, George Vraca, Elvira Godeanu, George Timică, Ma¬rioara Voiculescu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasi¬liu-Birlic, Marcel Anghelescu, Radu Beligan şi mulţi, mulţi alţii.
Piatra de temelie a acestui edificiu spiritual, care are pe frontispiciu denumirea Teatrul Naţional Caracal, a fost pusă în iulie 1894, “menit a aduce propăşire a culturii locuitorilor oraşului”. S-a inaugurat în 1901, cu denumirea de “Teatrul cel Nou”. Clădirea a fost concepută în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Billek.
