Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alexandru Cercel, născut "la hotarul dintre Muscel şi Dămboviţa", in Boţeşti, intr-o familie de lăutari, este un reper in amalgamul cultural al acestei zone.
Lăutăria este una dintre cele mai preţuite profesii. Ea se invaţă empiric, in familie, iar repertoriul se transmite o dată cu tehnica vocal-instrumentală. Personalitate artistică deosebită, lăutarul este in acelaşi timp creator şi interpret. El recreează piesa chiar in momentul interpretării, in cadrul unor tipare tradiţionale. Sunt performate doar căteva dintre speciile folclorice: căntecul de nuntă, căntecul epic eroic, balada familială, căntecul de mahala, căntecul erotic ("dragostea"), muzica de joc, rareori doina.
"Cănd nu era nimeni acasă lua vioara şi incerca să cănte, dar vioara era prea mare, cădea cu ea şi ii rupea cuiele. Urma o bătaie bună. Pe la 1890, la 8 ani, mergea la nunţi cu tatăl său: Ghiţă cănta cu vioara, acompaniat de un cobzar, iar copilul «ţinea secunda» şi cănta cu vocea, suit pe o masă"
dr Marian Lupaşcu,etnomuzicolog
Lăutăria este una dintre cele mai preţuite profesii. Ea se invaţă empiric, in familie, iar repertoriul se transmite o dată cu tehnica vocal-instrumentală. Personalitate artistică deosebită, lăutarul este in acelaşi timp creator şi interpret. El recreează piesa chiar in momentul interpretării, in cadrul unor tipare tradiţionale. Sunt performate doar căteva dintre speciile folclorice: căntecul de nuntă, căntecul epic eroic, balada familială, căntecul de mahala, căntecul erotic ("dragostea"), muzica de joc, rareori doina. Numele unor virtuozi au rămas in istorie, dovadă a preţuirii de care s-au bucurat. Au fost lăutari romăni (Nicolae Picu, Grigore Vindireu, Nica Iancu Iancovici), ţigani (Barbu Lăutaru, Petrea Creţul, "Şolcan", Sava Pădureanu), dar şi evrei (Lemiş lăutarul, Iţic ţambalagiul). Astăzi, situaţia este asemănătoare: majoritatea sunt romăni şi ţigani romăni, "ţigani vătraşi, romănizaţi", aşa cum se definesc ei inşişi, sau maghiari, după limba maternă. Doar căţiva lăutari, cu strămoşi căldărari sau ursari, vorbesc şi unul dintre dialectele rromanes. Mulţi declară că sunt romăni. Aproape toţi căntă numai folclor romănesc, unii au şi repertorii ungureşti. Alexandru Cercel insă a fost un lăutar romăn.
RĂDĂCINI. Tatăl lui Alexandru Cercel, Ghiţă, lăutar romăn născut pe la jumătatea secolului al XIX-lea in Dobreşti, de o fată de preot, "dat de suflet" la un fierar din Boţeşti, s-a insurat la 17 ani cu Cristina. Mama provenea dintr-o familie de lăutari. Ghiţă a invăţat să cănte cu vioara şi cu vocea de la un cumnat, Marin Colţatu. Marin, "muzicant mare, de venea lume de la Bucureşti de-l asculta, a murit in 1916, la 110 ani". Băiatul lui, Niculae Colţatu, cănta tot cu vioara şi cu vocea şi a murit in războiul din 1916. Ghiţă Cercel a avut 10 copii, dintre care, in 1957, mai trăiau doar trei. Trei dintre cei cinci băieţi au fost lăutari, viorişti şi "gurişti": Ion şi Iosif au murit tineri, la 25 şi 30 de ani, şi a rămas doar Alexandru să continue tradiţia familiei. Alexandru Cercel a invăţat meseria de la tatăl său, dar multe căntece le ştia de la mama sa, care "cănta prin casă". La 6 ani a inceput să cănte "ţiituri" cu un frate mai mare cu vreo 10 ani. Cănd nu era nimeni acasă lua vioara şi incerca să cănte, dar vioara era prea mare, cădea cu ea şi ii rupea cuiele. Urma o bătaie bună. Pe la 1890, la 8 ani, mergea la nunţi cu tatăl său: Ghiţă cănta cu vioara, acompaniat de un cobzar, iar copilul "ţinea secunda" şi cănta cu vocea, suit pe o masă. Cănta bine cu gura şi il cereau mesenii la masa mare. Ştia să cănte şi cu cobza.
Pe la 1895 a inceput să meargă "cu fratele cel mare la nunţi, la căte un bal". Taraful era alcătuit din două viori, cobză şi contrabas. Ţambalul a apărut "după â20 incoace. Am căntat mult la ţambal", spunea Alexandru in 1957. A fost căsătorit cu o ţărancă din Lăicăi, Maria Drăguş, care l-a invăţat să scrie şi să citească şi cu care a avut doi băieţi, unul mort pe front in 1940. Pe ei nu a vrut să-i inveţe lăutărie, "că e muncă multă, plictiseală mare... la nuntă, oameni beţi, unuâ vrea una, altuâ alta...". A doua soţie, Victoria, era fiica lui Ionică Creţu, lăutar vestit (vioară şi voce) din Stoieneşti, mort in 1954 la vărsta de 91 de ani. Alexandru a făcut armata in Cămpulung, "contingent 1905", şi a mers in Bulgaria in "războiul din 1913 şi in Moldova in 1916". A locuit in Boţeşti, apoi in cătunul Capu Coastei (comuna Gemenea) şi in 1920 s-a stabilit in Cămpulung. Dintre cei cinci copii ai săi, unul singur, Ion Cercel, zis "Biju", a invăţat să cănte cu vioara şi cu ţambalul şi l-a acompaniat.
Alexandru Cercel a căntat la nunţi, petreceri, botezuri, la clăci, la horă, la baluri, la cămine culturale. La cărciumi era "angajat cu anul", incepănd de prin 1906, dar, conform contractului, era "liber la nuntă", adică putea să cănte la nunţi. A căntat mai intăi pe Valea Dămboviţei, in judeţele Muscel şi Dămboviţa: la Boţeşti, Ţigăneşti, Topoloveni, Bogaţi, Şchei, Voineşti, Sturzeni, Izvoare, Greci, Gemenea, Pietrari etc. După armată a mers şi pe Valea Ialomicioarei, in Prahova, la Pietroşiţa, Predeal, Şotănga, Pucioasa, Fieni, Glodeni, Vulcana, Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului. A căntat şi in satele de pe Răul Tărgului (Stălpeni, Jugur, Poienari, Schitu Goleşti), pe Valea Bratei şi pe Răul Doamnei. Alexandru Cercel a avut un repertoriu fabulos: ştia zeci de "căntece bătrăneşti" (balade şi căntece epice eroice), sute de căntece propriu-zise, doine, căntece de dragoste, căntece şi melodii de joc, romanţe.
REPERTORIU. Aproape 150 dintre cele mai reprezentative specimene au fost inregistrate in 1957, cănd Alexandru avea 74 de ani, şi se păstrează in Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu". Au mai fost notate căteva mii de versuri şi sute de fişe cu informaţii complementare.
Cel mai mult i-au plăcut doinele şi intregul său repertoriu poartă pecetea doinei.
Cercetătorii Paula Carp, Mariana Kahane şi Alexandru Amzulescu au lucrat cu Alexandru Cercel şi evocă nu numai valoarea deosebită a artistului şi a repertoriului, ci şi modestia şi bună-cuviinţa omului.
