In spiritul lui Anton Pann

Personalitate complexă, Anton Pann s-a exprimat in egală măsură in domeniul literar, in publicistică şi in muzică.Căntecele de lume publicate de Anton Pann au continuat să circule pănă la sfărşitul secolului al XIX-lea şi in prima jumătate a secolului XX, in repertoriul lăutăresc fiind intălnite sub forma căntecelor "de mahala" şi "de inimă albastră", aşa cum sunt şi unele din repertoriul lui Alexandru Cercel.

Căntecele de lume publicate de Anton Pann au continuat să circule pănă la sfărşitul secolului al XIX-lea şi in prima jumătate a secolului XX, in repertoriul lăutăresc fiind intălnite sub forma căntecelor "de mahala" şi "de inimă albastră", aşa cum sunt şi unele din repertoriul lui Alexandru Cercel.

DE LUME. In această categorie sunt cuprinse căntece cu o bogată ornamentaţie melodică, avănd ritmuri şi structuri melodice inrudite cu cele orientale. Unul dintre cele mai cunoscute este căntecul "Cănd toca la Radu Vodă" (nr. 3 pe CD), compus, după spusele lui Nicolae Filimon (autorul celebrului roman "Ciocoii vechi şi noi"), de lăutarii bucureşteni, in perioada cuprinsă intre domniile lui Caragea Vodă şi Grigore Ghica Vodă, intre anii 1812 şi 1827. Textul acestui căntec poate fi urmărit incepănd cu anul 1870 (cănd a fost cules de G. Dem. Teodorescu) şi pănă in prezent, atăt in publicaţii şi manuscrise, căt şi in circulaţia orală, insă melodia s-a transmis pe cale orală, prin intermediul lăutarilor. Fenomenul răspăndirii repertoriului prin lăutari a luat amploare indeosebi după anul 1860, cănd şi caracterul stilistic al căntecelor de lume a inceput să fie integrat stilului acestor muzicanţi. Căntecul orăşenesc va migra, astfel, in mediul sătesc, fiind asimilat folclorului ţărănesc.

Romanţa este un alt gen care a pătruns in repertoriul lăutarilor, incepănd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind supuse aceluiaşi proces integrator şi transformaţional care, aplicat textelor şi chiar melodiilor, le-au făcut, in timp, aproape de nerecunoscut. Exemplul căntecului "Pasăre galbenă-n cioc" (nr. 9 pe CD), a cărui melodie a fost supusă unui acompaniament tipic unui căntec propriu-zis, poate fi considerat relevant in acest caz. De altfel, fenomenul migraţiei şi fluidităţii genurilor este prezent şi in alte piese din acest CD, asimilate uneori melodiilor de joc (sărbă, horă, brău), care imprumută caracteristici melodice ale căntecelor, doinelor sau baladelor.

INSTRUMENTELE. Componenţa tarafului care acompaniază piesele interpretate de Alexandru Cercel este aceeaşi pe care o intălnim şi in mărturiile despre muzica lăutarilor din secolul al XIX-lea: vioara, cobza, ţambalul mic şi contrabasul.

Vioara este instrumentul cel mai frecvent utilizat, căruia i se acordă cea mai mare atenţie in cadrul tarafului. Instrumentul a pătruns in Ţările Romăne incă din secolul al XVII-lea, fiind asimilat un veac mai tărziu in toate tarafurile şi inlocuind treptat kemanul (instrument cu corzi şi arcuş care se bucurase de o mare preţuire in timpul domniilor fanariote) şi pătrunzănd in mediul sătesc prin intermediul profesioniştilor vremii: lăutarii.

Cobza, instrument prin excelenţă de acompaniament, este intălnită in măinile lăutarilor incă in urmă cu căteva secole. Existenţa ei din cele mai vechi timpuri este dovedită de frescele unor biserici şi mănăstiri romăneşti (Voroneţ, 1550; Suceviţa, 1585; Hurezi, 1692 etc.), iar numele este imprumutat de la instrumentul arabo-persan al’ ûd, din care derivă şi instrumentul lăută, avănd epoca de inflorire in Europa secolelor

al XVI-lea şi al XVII-lea. Existenţa mai multor denumiri (cobuz, lăută, alăută şi cobză) pentru acelaşi instrument, precum şi un termen unic desemnănd instrumente diferite atestă vechimea şi tradiţia folosirii cobzei in cadrul tarafurilor lăutăreşti. Astăzi, instrumentul este practic dispărut din componenţa formaţiilor de lăutari, fiind inlocuit de acordeon sau, mai nou, de instrumentele electronice.

Un alt instrument, cu specific lăutăresc foarte pregnant, este ţambalul, reprezentat in iconografia şi scrierile religioase sau laice incepănd din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Răspăndirea ţambalului mic (portabil) in Muntenia, Oltenia şi Moldova, incepănd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a determinat inlocuirea treptată a cobzei şi impunerea lui ca principal instrument de acompaniament. Reunirea celor două instrumente, in acompanierea melodiilor căntate de Alexandru Cercel, este cu atăt mai interesantă cu căt combinarea celor două tipuri ale ţiiturilor de acompaniament generează efecte sonore inedite, cu reverberaţii arhaice.

Contrabasul sau basul este ultimul din seria instrumentelor care stau la baza articulării funcţionale a tarafului condus de Alexandru Cercel. Pătruns in formaţiile de lăutari in prima jumătate a secolului al XIX-lea, acest instrument, in pofida dimensiunilor considerabile şi a faptului că nu i s-a acordat o pondere importantă, a fost totuşi folosit pentru susţinerea fundamentului armonic şi ritmic al acompaniamentului.

TRADIŢIE. Utilizarea acestor instrumente in cadrul tarafului tradiţional din Ţările Romăne, in secolul al XIX-lea şi in prima jumătate a celui următor, precum şi rezistenţa in timp a repertoriului practicat demonstrează fermitatea traseului muzicilor de tradiţie orală in această perioadă, in care raportarea permanentă la particularităţile stilistice şi la modelele anterior exprimate au constituit tot atătea caracteristici fundamentale, intre limitele cărora au evoluat vechii lăutari.

Culegător de căntece populare

Anton Pann este considerat primul muzician care a efectuat culegeri de muzică populară, chiar dacă noţiunea de "căntec popular" era ambiguă in epocă. Culegerile sale pot induce, la o primă lectură, impresia impurităţii folclorului din prima parte a secolului al XIX-lea. Cea mai reprezentativă colecţie o constituie, desigur, Spitalul amorului sau căntătorul dorului (1850; 1852), cu 295 de căntece, dintre care 167 in notaţie muzicală psaltică. Muzicologii au stabilit afilierea căntecelor cuprinse in această colecţie in patru categorii stilistice: căntece populare, căntece traduse din muzica greco-orientală, căntece aflate sub influenţa muzicii europene şi căntece de stea.

Povestea unui scriitor căntător la strană

Anton Pann s-a născut in anul 1797 şi a murit in anul 1854. Despre acest mare autor vorbeşte Ion Manole in volumul intitulat chiar "Anton Pann". Auto-rul il descrie pe marele Pann ca fiind "căntăreţ de strană, compozitor, folclorist şi scriitor, pe deasupra tipograf şi colportor al scrierilor lui şi ale altora". Omul care a tradus cărţi bisericeşti in limba romănă şi a căntat la strană despre sfinţi a fost, de asemenea, un excelent compozitor. Despre muzică, el spunea: "Noi insă ştim că muzica este in lume totodată cu firea vieţuitoare. Ea este insăşi glasul şi cuvăntul care l-a insuflat Dumnezeu in om, pentru că toată glăsuirea şi tot cuvăntul reprezintă muzică". (Costin Anghel)

O şezătoare la ţară

O altă colecţie importantă alcătuită de Anton Pann este "O şezătoare la ţară" (1852), considerată reprezentativă pentru o nouă reorientare şi lărgire a orizontului său folcloric. Baladele şi doinele tipărite aici au fost consemnate doar in măsura in care autorul colecţiei le-a circumscris circulaţiei urbane. Căntecele de leagăn, căntecele ceremoniale, căntecele repertoriului păstoresc şi alte căntece reprezentative ale folclorului muzical sunt cu totul absente din colecţia lui Pann, demonstrănd aspectul subiectiv al selecţiei. Se poate conchide că aceasta, deşi valoroasă documentar, reflectă mai mult standardele stilistice ale epocii.

Constantin Secară,etnomuzicolog