Indicator către neuitare

De la Boţeşti la Cămpulung Muscel drumul nu este aşa lung, şi duce sigur la casa unde a trăit cea mai mare parte din viaţa sa căntăreţul Alexandru Cercel.

La muzeul de istorie din Muscel nu există nici o urmă, fenomenul muzical nu a interesat istoricii, la muzeul de etnografie, unde ni s-a părut mult mai nimerit să aflăm informaţii despre rapsodul locului iarăşi nu se găsim nimic.

De la Boţeşti la Cămpulung Muscel drumul nu este aşa lung, şi duce sigur la casa unde a trăit cea mai mare parte din viaţa sa căntăreţul Alexandru Cercel.

Nu este insă un indicator sigur spre aceasta. Trebuie ceva muncă de investigaţie. Este adevărat că toată lumea din Muscel cu care am vorbit ştie despre el, toţi se măndresc că numele lui este legat de oraşul in care trăiesc şi ei. Dar cum să dăm de urmaşii lui? Nu e nici o familie cu acest nume in oraş? Există desigur, dar are legătură cu ce căutăm noi? La muzeul de istorie din Muscel nu există nici o urmă, fenomenul muzical nu a interesat istoricii, la muzeul de etnografie, unde ni s-a părut mult mai nimerit să aflăm informaţii despre rapsodul locului iarăşi nu se găsim nimic.

PAS CU PAS. Doamnele muzeografe de aici ne-au dat insă un indiciu bun. Să-l căutăm pe fostul director al Casei de Cultură, Zaharia Rădulică. Din fericire, l-am găsit. In plus, şi el a căntat la nunţi şi pe scenele unor festivaluri de muzică populară, aşa că ne poate oferi căteva date. De fapt, ţine să ne precizeze că el este un mare iubitor de folclor şi nu mai merge la nunţi decăt ca "invitat de onoare", la prieteni, şi le căntă numai din plăcere, nu pe bani. Căntă la cobză şi cu vocea mai ales balade, hore şi sărbe. Ne pune in legătură cu un lăutar vestit al locului, Dan Enache. Intălnim mai mulţi lăutari in piaţa oraşului. Aici se străng cu toţii joia pentru a fi tocmiţi la nunţi. Mai găsim nişte căntăreţi de prin Bughea de Sus, un sat din apropiere, vestit pentru mulţimea lăutarilor. Cineva zice că in Bughea un copil care căntă la saxofon poartă numele de Cercel. Ne luminăm. Credem că este un urmaş al lui Alexandru, dar nu se confirmă nimic. O coincidenţă de nume şi de pasiune pentru muzică. Toţi lăutarii de aici il ştiu pe Biju, fiul lui Alexandru. De Alexandru Cercel doar au auzit, nu l-au cunoscut personal. Sunt prea tineri. Bătrănul murise in 1970. Ne povestesc insă despre cum căntau cu fiul lui, Biju, la nunţi sau la restaurante. Işi amintesc şi că era tare cumsecade.

Cineva ştie insă sigur unde a locuit Alexandru Cercel. Cunoaşte casa de pe Strada Ion Mihalache. Trecem podul de peste Răul Tărgului, dinspre centru spre autogară şi ajungem la destinaţia căutată. Aici locuieşte din 1970 Ştefan Haralambie. In vecini stau doi nepoţi ai căntăreţului care se bucură foarte mult că se va scrie despre unchiul lor.

NEPOŢII. Mihai Ştefăniţă ne spune că este nepotul lui Alexandru Cercel, astfel: mama lui era soră cu Victoria, soţia a doua a lui Alexandru. Copilăria sa a fost marcată de existenţa unchiului căntăreţ. Işi aminteşte că rămănea vrăjit de vocea lui. Şi că şi-a dorit şi el să inveţe să cănte la vioară.

"Am copilărit aici, lăngă el. Dar din păcate n-am avut talent să pot cănta şi eu. Am incercat intr-un timp să iau căteva lecţii de la el, dar nu am reuşit. Nu m-ajuta urechea, am vrut să cănt la vioară. Eram cu şcoala elementară şi voiam să prind căte ceva. Din fericire, cei doi fraţi, Miorică (Constantin) şi Mişu au invăţat să cănte de la tatăl lor. Dar mai ales Biju care cănta bine la ţambal. Ceilalţi doi ştiau la vioară. Dar ultimii doi n-au căntat niciodată la nunţi. Ei au fost tehnicieni dentari şi căntau aşa, din pasiune", ne povesteşte Ştefăniţă. "Unchiul cănta şi acasă, il auzeam şi noi. Dar era foarte căutat la nunţile de aici. Ştim că s-au făcut multe emisiuni radio cu el, era dat ca un mare rapsod. Ştia multe căntece populare şi balade, păcat că nu s-a făcut niciodată un disc cu căntecele lui să avem şi noi", mai spune Ion Ştefăniţă.

El i-a păstrat amintirea unui om foarte bun la suflet, generos cu nepoţii lui. "Era un om foarte bun, era iubitor de copii. Noi eram zece fraţi, veneam aici mereu la el, am crescut mai mult pe lăngă ei, era sufletist. Am rămas cu o amintire foarte plăcută. Din păcate, nu ne-au rămas şi nouă fotografii cu el…". Tora, cum ii spun nepoţii mătuşii lor Victoria Cercel, a murit in 1968, cu doi ani inainte ca Alexandru să moară şi el, la 87 de ani.

LEGĂTURI. Un alt vecin, Dan Creţu, rudă şi el dar prin alianţă cu Alexandru Cercel, este şi el măndru de rudenia sa. I-a cunoscut mai bine pe copiii căntăreţului. Ni-i enumeră: Biju, Maria, Olimpia, Mişu, Constantin, zis Miorică. Ştie că au copiii la răndul lor, dar din păcate, nu au mai ţinut legătura, astfel incăt nu cunosc decăt că sunt prin Bucureşti.

Cei doi nepoţi ai lui Alexandru Cercel ne insoţesc la Flămănda, cimitirul unde odihnesc Alexandru, Biju şi Victoria. Aprind lumănări la căpătăiul lor. Dacă se roagă şi pentru neuitarea unchiului lor doinitor, o parte din ruga lor se implineşte chiar acum.

Diversitatea folcloruluiÂ

"Folclorul muzical romănesc se distinge prin unitate la nivelul elementelor fundamentale (sistem metric al versificaţiei, sistem sonor, sistem ritmic, formă arhitectonică), şi prin diversitatea formelor concrete de manifestare (colinde, doine, căntece, balade, semnale, melodii de joc, căntate vocal, instrumental, vocal-instrumental) adaptate unei/unor anumite funcţii. Pentru o lungă perioadă de timp, omogenitatea şi echilibrul vieţii sociale rurale romăneşti au asigurat perpetuarea folclorului genuin şi păstrarea elementelor identitare", consideră dr. Marian Lupaşcu.

Boemii erau insoţiţi de bande de lăutari

"Mediul urban, eterogen, a facilitat pătrunderea unor elemente orientale (in Muntenia şi Moldova) şi occidentale in Transilvania, Banat şi Bucovina. In sudul şi estul ţării, in secolele al XVII-lea al XIX-lea, lăutarii, care căntau piese din repertoriul ţărănesc la curţile domneşti şi boiereşti, au preluat, au adaptat şi au răspăndit, mai ales in oraşe, compoziţii persane, greceşti, turceşti. Lucru firesc, pentru că domnii şi protipendada cultivau modelul oriental, iar repertoriul de protocol era asigurat de mehterhanea (muzica militară turcească), de hanende şi hazende (căntăreţi şi instrumentişti profesionişti) veniţi de la Istanbul. Chiar şi beizadele şi fiicele boierilor căntau astfel de piese acompaniindu-se la instrumente orientale: santur, canon, keman. Domnitorul Dimitrie Cantemir (1673-1723), considerat intemeietorul muzicologiei turceşti şi unul dintre marii compozitori turci, a inventat un sistem de notaţie muzicală bazat pe alfabetul arab şi l-a utilizat pentru a-şi nota compoziţiile de gen. Era epoca fraţilor Văcăreşti şi a lui Costache Conachi, ale căror versuri de influenţă neo-anacreontică, «puse pe muzică», erau căntate de tinerii boemi insoţiţi de «bande» de lăutari pe sub ferestrele frumoaselor domnişoare", explică dr. Marian Lupaşcu.

Ce inseamnă cuvăntul "lăutar"

"Termenul lăutar vine, probabil, de la lăută (luth), instrument cu coarde ciupite, inrudit cu cobza, atestat in secolul al XVI-lea in pictura exterioară a Mănăstirilor Humor, Voroneţ şi Suceviţa şi in documente istorice, religioase şi literare. Trimiterea la un instrument medieval specific Europei Occidentale nu este intămplătoare. Rolul lăutarului in societate, categoriile muzicale abordate, uneori chiar repertoriile sunt aceleaşi cu cele ale trubadurului, truverului şi minesengerului apusean: căntecele epice eroice, baladele familiale şi căntecele de dragoste sunt atestate in toată Europa, iar suitele de joc din zona Codru (Satu Mare) şi din Bucovina derivă din dansurile de curte me-dievale", conchide Lupaşcu.