Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anca Parghel ESTE... Chiar dacă femeia cu glas divin a tăcut. Definitiv. Dar noi, cei atinşi de forţa şi energia ei cu totul speciale, avem viaţa mai bună, mai frumoasă datorită ei.
Din secunda în care îşi făcea apariţia pe scenă, Anca te amuza cu fel de fel de păţanii istorisite cu mult haz şi vocea ei de excepţie şi interpretarea inedită te ungeau la suflet. Iar atunci când cânta împreună cu băieţii ei, Ciprian şi Tudor, era imposibil să nu o îndrăgeşti pe loc. Anca Parghel credea în întâlniri cu oameni speciali. Credea din răsputeri în menirea pe care fiecare dintre noi o avem pe pământ, conştientiza importanţa celor din jurul ei şi căuta înţelesuri întâlnirilor cu acei oameni speciali. Anca Parghel s-a născut la Câmpulung Moldovenesc, la 16 septembrie 1957. Concepea lumea ca un tot, compus din părticele care se îmbină, echilibrul lumii depinzând de fiecare părticică. Acest crez în unitatea universului se traducea la ea prin respect şi dragoste pentru orice formă de viaţă... Nu s-a mulţumit niciodată cu rutina, îi era cel mai mare duşman. Viaţa modestă dusă în casa părinţilor de la Câmpulung Moldovenesc a învăţat-o să lupte cu valurile vieţii. Cu toate acestea, pentru Anca Parghel copilăria a rămas una dintre cele mai minunate bucăţi de destin, cu cele mai dulci amintiri.
PARADISUL. Bucovina a fost Paradisul ei. Acolo a avut parte de mari profesori, dascăli adevăraţi, de o educaţie solidă în şcoală, dar şi în familie, chiar dacă a avut o copilărie mai tristă şi a fost un copil maturizat înainte de vreme. Cu tatăl ei a avut o relaţie ieşită din comun, iar de la mama ei a moştenit vocea superbă, cristalină. Anca Parghel o asculta mereu pe mama ei cântând romanţe. Tot de la ea i-a moştenit şi firea, iubitoare de viaţă. A fost un copil bun, cuminte, a primit credinţa în suflet de mică şi la biserică mergea şi cânta în cor şi simţea că se înalţă, o dată cu îngerii. Ce i se dădea, primea cu recunoştinţă, a făcut parte dintr-o generaţie post-stalinistă, copii cărora li se cumpărau pantofi mai mari, ca să-i ţină mai mult. Dacă primea o pereche de pantofi noi, dormea cu ei sub pernă mai întâi o săptămână-două, şi abia apoi se îndura să-i încalţe. "Orăşelul meu mi se părea uriaş când eram copil", spunea Anca Parghel într-un interviu. "Avea post de radio, spectacole de teatru şi de muzică, propria orchestră filarmonică şi o viaţă culturală intensă pentru începutul anilor ‘60. Avea viaţă, pur şi simplu. Cred că energia mi se trage din aerul acela ozonat, din urcuşurile pe munţii din jur, din relaţia cu natura, cu muntele, cu pădurea". Voia să se facă medic chirurg, dar a început să cânte şi a rămas la asta. Vocea ei se întindea pe patru octave şi ştia ce să facă cu ele. La 11 ani, ţinea afişul tuturor serbărilor şcolare. La grădiniţă primise un acordeon, un Weltmeister care mai există şi astăzi. Nu s-a lăsat până ce nu a învăţat să cânte cu el şi chiar să compună. Îl căra băieţeşte în braţe, la toate recitalurile. Prima melodie pe care a cântat-o, cu mare succes la public, a fost o bucată din opereta "Crai nou", a lui Ciprian Porumbescu: "Lăsaţi-mă să cânt în pace,/ Asta e tot ce vreau...".
"JAZZ PODIUM". Din Câmpulung, a plecat la Liceul de Muzică din Suceava, apoi la Conservatorul din Iaşi, unde a studiat canto clasic. A descoperit jazz-ul improvizând, împreună cu colegii ei, o muzică pe care o ascultase la radio, armonii sofisticate, care-i plăceau, dar nu ştia ce e. A început să cânte jazz, întâi la reuniunile studenteşti, apoi în festivaluri. După absolvire, Anca s-a întors pe meleag bucovinean, la Suceava, unde a predat la Liceul de Muzică şi unde a înfiinţat primul club de jazz din ţară. A debutat oficial în jazz în anul 1980, pe scena Festivalului de la Sibiu, alături de formaţia condusă de compozitorul ieşean Titel Popovici. Anca Parghel era singura cântăreaţă din estul Europei al cărei chip a apărut pe coperta prestigioasei reviste germane Jazz Podium, turneele sale în afara ţării ca reprezentantă de frunte a jazz-ului nostru fiind foarte numeroase. A participat de asemenea la importante festivaluri în diverse centre europene.
POVESTE DE IUBIRE. La 14 ani, poza ca model studentului la Arte Plastice Virgil Parghel. S-au îndrăgostit şi după patru ani se căsătoreau, iar după încă un an, primul copil, Ciprian. La puţină vreme sosea şi al doilea copil, Tudor. Povestea de iubire dintre cei doi se sfârşea în 1997, când Anca obţinea prin concurs un post de profesoară de canto la Conservatorul Regal din Bruxelles. Tot atunci, cei doi fii, Ciprian şi Tudor, urmau să plece tot la Bruxelles cu burse de merit excepţionale. Virgil Parghel nu a dorit să-şi urmeze familia şi a hotărât să intenteze divorţ. Anca Parghel a suferit după această despărţire mult timp. S-a şi îmbolnăvit de suferinţă şi a trecut la un pas de moarte. Perioada petrecută în Belgia a avut şi lumini, şi umbre. A avut parte şi de boală, şi singurătate. Anca aflase că are cancer la sân şi lupta cu toate forţele pentru vindecare. Cu un regim de viaţă dur - timp de doi ani, dietă exclusiv naturistă: suc de orz verde, de morcovi şi de sfeclă roşie, alge şi polen, chimioterapie şi multă, multă rugăciune, a reuşit să învingă boala. Din păcate, doar pentru un timp. Anca a refuzat să se ascundă, spunea fără teamă că are cancer. La 14 ani după ce a ieşit învingătoare în lupta cu cancerul la sân, Anca avea de luptat, din nou, cu boala. A fost diagnosticată cu cancer ovarian. Suferise deja o intervenţie chirurgicală la unul dintre spitalele bucureştene, dar boala continua să-şi arate colţii. Un tratament specializat se putea face doar la câteva clinici din Viena sau Statele Unite.
Fiii ei i-au stat alături, cântau împreună în diferite formule, Tudor e percuţionist, Ciprian basist. Erau şi sunt doi oameni excepţionali, cu caractere puternice. Anca Parghel avea de ce să fie mândră că erau copiii ei. Ciprian este tatăl unei fetiţe adorabile, care se numeşte Anca Parghel! Are 4 ani şi este vioaie ca bunica ei, mută toate mobilele, şterge praful, răstoarnă casa, iar tatăl ei speră ca ea să ducă numele Parghel mai departe.
DESPRE O MARE ARTISTĂ. "Anca era vizibil formată pe canto, avea o impostaţie naturală", spune Virgil Parghel. "Negresele erau toate fumătoare, cu voci groase, rele, obraznice. Anca nu s-a putut despărţi de vocea ei, care părea izvor din Rarău, naturală, încărcat cu ozon, o voce de ozon. Te făcea bine, putea face terapie muzicală, cu posibilităţi de acoperire în orice fel de tonalitate în înalt. În timp, străduindu-se, a ajuns la calitatea cam rară în muzică de a stăpâni foarte bine înaltele şi să lunece şi spre grave. Cobora grave cu o uşurinţă de necrezut. Nu am văzut în vocea ei semnele îmbătrânirii, poate acum la ultimul disc abia se percepea o pierdere a energiei, dar ca la un om gâtuit de boală. În rest Anca a avut doar problemele cântăreţilor, laringite, faringite. Uneori a cântat şi aşa. Învăţa să scoată note grave suflând ca într-un fluier gros, cu o voce plină şi îşi trăgea respiraţia în jos şi dădea impresia de negresă... Învăţa singură din instinct, asculta enorm, se cultiva să înveţe cum să sufle ca-ntr-un instrument".
PARTITURI. "La vremea aceea nu existau partituri, iar ea era înnebunită. I-am dus un mic aparat pe care a început să asculte muzică de beep bop... Anca a început cu ce este mai greu, în loc de muzică pentru vocalişti, ea a început cu muzică pentru instrumentişti. A învăţat să improvizeze după cei mai mari instrumentişti, gen Charlie Parker, avea nişte casete, iar eu i-am făcut rost de la Bucureşti, de la un arab, de un aparat japonez, profesionist, cu posibilităţi mari de înregistrare, de redare şi de ascultare. Anca stătea la cămin, noaptea, colegele se jucau, dormeau, iar ea scotea note. Punea caseta, asculta două trei măsuri, apoi le scria. Iar dădea înapoi, şi tot aşa. Ea avea la vremea aceea partituri făcute de mână. După cei mai mari instrumentişti, în special saxofon şi trompetă. A învăţat să improvizeze după ei şi apoi când a fost să improvizeze cu vocea pentru ea era doar o joacă. Bineînţeles că în acel peisaj, un om ca ea nu putea decât să surprindă. A surprins şi a mirat. Oamenii de lângă ea, dacă nu o invidiau o apreciau fără condiţii, pentru că avea toate datele unui talent care impunea respect prin faptul că îţi dădeai seama chiar dacă erai şi tu muzician că distanţa este mare, te mirai cum de a reuşit la vârsta aceasta mică să sară aşa nişte trepte uriaşe. Era întâlnirea perfectă dintre o dotare de excepţie, toţi suntem dotaţi de la Dumnezeu, dar unii dintre noi au o dotare pe care nici nu mai poţi să o mai invidiezi, dar s-o pizmuieşti. Ea a fost pizmuită de foarte mulţi muzicieni mai puţin dotaţi cu care a trebuit să se întâlnească", spune Virgil Parghel.
HAR. "Nu-mi amintesc ca mama să-mi fi povestit prea multe despre copilăria ei", spune Tudor Parghel. "A făcut tot posibilul ca noi, eu şi Ciprian, să avem o copilărie cât mai frumoasă. Nu avea nici un rost să-şi amintească lucruri mai puţin plăcute din trecutul ei şi să ne încarce şi pe noi. A fost un copil muncitor şi extrem de talentat şi dotat, care s-a născut într-o familie săracă, cu un tată ciudat, tânăr şi neliniştit, care nu a înţeles venirea copilului ca un pas natural, ci ca pe o chestie care a venit să-i strice lui planurile. Un tată care nu a fost alături de ea şi nu a susţinut-o, aşa că a rămas toată munca de susţinere în cârca mamei ei. Din posibilităţile pe care le-a avut şi din simpla meserie de asistentă la spital, bunica s-a zbătut să o susţină atât cât se poate pe mama să facă mai mult, să îmbunătăţească şi să aducă un plus de valoare prin oportunitatea de a studia la liceu şi la facultate talentul ei nativ. Al harului cu care era înzestrată. Au fost momente grele, plecată de la 14 ani de acasă, a stat prin internate, a avut două hepatite, a mâncat halva cu ceai. Aşa erau vremurile. Nu vreau să sune trist... Lumea ar trebui să ştie că artistul Anca Parghel nu s-a construit pe bani, nu s-a căsătorit cu un milionar, mama nu a avut aşa ceva. Nu a fost genul de femeie care să fie interesată de partea materială. A fost un copil nebun care în momentul în care l-a văzut pe tata, pictor, a spus: «Asta e, nu mai contează, ne iubim, ăştia suntem şi vedem ce facem în continuare». Fără bani, nebuni, dar îndrăgostiţi. A fost o dragoste susţinută de mamele lor. Simt că, acum, când mama nu mai este, sunt atâtea proiecte pe care prezenţa în media mi le poate oferi. În momentul în care eşti în prim-plan, ai nişte facilităţi, poţi să-ţi expui un mod de a gândi, să aduci la cunoştinţa publicului ce simţi, cum vezi, ceea ce faci. Mama a beneficiat de experienţa asta cam târziu. Eu consider că ar fi putut să spună foarte multe. Într-un an a făcut cât alţii în zece. A devenit modelul, omul Anca Parghel. Avea credinţă în Dumnezeu, în puterile proprii, în familie, a fost o mamă model.
Din punctul meu de vedere avea enorm de multe de spus. Sunt apăsat de părerea aceasta de rău că nu a lăsat-o Dumnezeu să stea aici şi să împărtăşească cu noi din darul pe care ea l-a primit. Probabil că El ştie mai bine. Cea mai mare parte a vieţii ei nu a fost îndeajuns în faţa oamenilor şi să aibă expunerea pe care o merita şi Dumnezeu a spus atunci: «Da! Vă place Anca Parghel, vreţi să fie aici? Nu v-o mai las.»
IUBIRE DE OAMENI. Când venea de la emisiuni, mama nici nu apuca să mănânce, şi de la 1 noaptea stătea până la 4-5 să răspundă la mail-uri. La un moment dat a trebuit să renunţe pentru că nu mai avea răgazul necesar de a se odihni, de a trăi. În momentul în care eşti un om interesant, când ai un mesaj de transmis, pozitiv, de credinţă, cum a fost mama, oamenii te asaltează cu întrebări şi vor să ştie secretul. Consumi din tine, fizic, şi se acumulează oboseala. Iubirea ei faţă de oameni a fost ceva ce nu ştiu dacă voi mai regăsi la altcineva. Nu avea limite. Mama vorbea şi cu gunoierii care veneau la poartă. Dar să fii aşa de bun cu toată lumea, în ziua de astăzi nu este o chestie prea isteaţă. Multă lume te ia de fraier şi profită de tine. Mama a păţit-o de multe ori, dar a reuşit să-şi păstreze spiritul de copil şi să nu devină la fel ca şi ceilalţi. Efervescenţa ei părea teatru în ochii altora, care credeau că boala ei este doar pentru publicitate. Avea o încredere oarbă în divinitate, în puterea noastră interioară, în bunătatea care se găseşte în fiecare dintre noi. Credea cu toată fiinţa ei, a ajutat-o tocmai credinţa aceasta. Ea până atunci a rezistat, a tăcut şi nu a spus nimănui. Ca să nu strice, să nu coboare din acest tren pe care l-a prins târziu. Nu ne-a spus nimic nici nouă. Toată lumea vorbea despre ea. Modul la care oamenii cu posibilităţi s-au mobilizat a fost incredibil. Artişti, colegi de breaslă, politicieni. Mama când a urmărit teledonul, a plâns"...
Mama mea
Dacă poate cineva să-şi dorească să aibă o mamă şi acea mamă să aibă anumite calităţi, să fie într-un anume fel, ar fi ideal să aibă o mamă ca a mea. Atâta susţinere şi atâta încredere să îţi acorde un părinte este greu să le descoperi la alte familii. Dacă azi voiam să desenez mă dădea la arte plastice, dacă mâine voiam să cânt la tobe, cumpăra tobe. Se spune că un copil trebuie îndrumat; "Alege chestia asta şi te susţinem". Şi tata, şi mama ne-au susţinut, ne-au acordat libertatea să ne căutăm noi meseria şi să facem ce simţim, ce ne place. Mama a pus mai presus de orice familia, chiar mai sus de profesie, de carieră.Plecarea în Belgia a fost pentru noi, ca noi să studiem la Conservator acolo. A trecut prin multe greutăţi de mică, prin condiţia ei de femeie, pentru că se spune că trăim într-o lume a bărbaţilor, ea a vrut să răzbată, a fost mai mult ca un bărbat, le-a luat în piept, s-a bătut, nu s-a folosit de atuurile de care se folosesc alte soliste. Mama a investit mult în noi, ne-a scos afară din ţară în momentul în care a considerat că aici nu există oportunităţi, nici pentru ea, dar mai ales pentru noi. Ne vedea fără perspective la liceul de muzică Lipatti şi a vrut să ne fie mai bine. Ajunsese la un ritm infernal în Belgia, avea de susţinut o casă nouă, totul de la zero, într-o ţară nouă. Dacă spuneam: "Mamă, am nevoie de bani!", mama răspundea: "Du-te la poşetă!" Avea încredere oarbă în noi. Când Casa de discuri a investit pentru videoclipul în Brazilia, unde trebuia să meargă doar protagoniştii, mama a văzut o oportunitate şi pentru noi de a vedea această ţară şi a spus că nu merge singură, fără noi. Aşa că a plătit din buzunarul ei drumul nostru, hotelul, tot. Să apărem toţi trei în videoclip. Concertam în trei peste tot deja. Aşa a gândit mereu mama, împărţea totul cu noi.
