x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Să simţi cum creşti, căntănd!

0
03 Dec 2007 - 00:00

9 iulie 1946. Este data la care, la doi paşi de Bucureşti, venea pe lume o fetiţă gingaşă care a primit nume ingeresc: Angela. S-a născut cu un har pe care l-a descoperit incă din copilărie: dragostea pentru căntec.

9 iulie 1946. Este data la care, la doi paşi de Bucureşti, venea pe lume o fetiţă gingaşă care a primit nume ingeresc: Angela. S-a născut cu un har pe care l-a descoperit incă din copilărie: dragostea pentru căntec.

Â

A "păşit" pe această lume moşită de bunica sa, Angheluşa, o femeie mărunţică, dar puternică, reper de neuitat pentru doamna muzicii uşoare romăneşti. Căntecul şi-a făcut loc in viaţa micuţei Angela incă din primii ani ai copilăriei, cănd a descoperit in muzică o mare bucurie. Palatul Elisabeta, reşedinţa regală cu saloane splendide, rămăne un loc aparte de care Angela Similea işi aminteşte cu drag şi, totodată, cu oarecare tristeţe: "Povestea mea incepe la Palatul Elisabeta, unde au lucrat părinţii mei pănă la timpul in care puteai fi uşor etichetat ca duşman al poporului dacă s-ar fi aflat acest lucru. Astfel că, la scurtă vreme după ce am dat bună ziua acestei lumi, părinţii au fost obligaţi să părăsească acest mediu. Şi atunci, infruntănd greutăţi teribile, tata şi-a găsit un loc de muncă unde numai sărguinţa l-a invăţat să folosească ustensilele grele; iar mama, draga mea mamă, pentru a fi sigură de «laptele zilei de măine», impletea şoseţele, fulare, ciorapi. Şi… nu sufeream! Universul nostru nu avea dimensiuni mari sau culori sofisticate şi, uneori, dorinţele simple păreau visuri greu de implinit, dar domnea o risipă de iubire şi armonie. Asta nicicănd nu ne-a lipsit", ne povesteşte indrăgita interpretă.

Tramvaiul. Căntecul a insoţit-o pe Angela Similea de cănd se ştie. Deşi era un copil timid, cănd venea vorba despre muzică, işi crea o "lume" aparte. Ii plăcea să cănte in public, in prezenţa multor persoane."Timpul işi urmează insă cursul, iar anotimpul se instalează cănd ii vine sorocul, indiferent de căt suntem sau nu de pregătiţi. Poate tocmai de aceea mama era atăt de surprinsă şi totodată jenată, cănd, pe la 3 ani, aflăndu-se in tramvai cu mine, incepeam să cănt. Dar numai cănd erau mai mulţi călători! Incerca să mă oprească, invăţătura ei nu era asta, dar oamenii o rugau: «Lăsaţi-o doamnă, e atăt de scumpă». Pot spune că acestea au fost primele mele reprezentaţii", continuă Angela Similea.

Scena din copac. Dragostea de muzică apare cănd sentimentul este insuflat de o persoană dragă, de o atmosferă aparte, de locuri unice. Artiştii de dincolo de difuzorul radioului au contribuit la crearea unui prim repertoriu. "Vacanţele mi le petreceam la bunica maternă, intr-un loc in care cerul şi pămăntul se intălnesc mai devreme la orizont, undeva intr-un sat din Dobrogea. Verile aduceau o arşiţă teribilă, insă, copil fiind, şi intălnindu-mă cu toţi verişorii mei, nu simţeam soarele dogoritor. Astfel că ziua intreagă ne jucam prinzănd vrăbiuţe sau confecţionănd hăinuţe păpuşilor de cărpă, din puţinele haine pe care bunica şi le păstra cu grijă intr-un cufăr. In alte zile, noi, copiii, insoţeam adulţii la cămp, pe timpul secerişului. Imi amintesc că atunci am făcut «cunoştinţă» cu o pasăre mică, cu haina deloc atrăgătoare, comună, verişorii mei indemnăndu-mă să-i ascult trilul. Eram intinsă pe pămănt, cănd, deodată, m-a cutremurat sunetul ce s-a inălţat o dată cu zborul ei, undeva in inalt, dincolo de nori; m-am ridicat, am căutat-o, dar nu o mai puteam zări, deşi căntul a rămas in aer ca o amprentă a faptului că a trecut pe acolo. Era ciocărlia! Probabil că acolo, in natură, pe vremea aceea, cănd rănduiala era hotărătă numai din cer, chiar şi la vărsta copilăriei putea fi percepută o asemenea emoţie. Iar mie, care eram un copil docil, timid, simplu, imi trebuia atăt de puţin să mă simt fericită. Eram fericită acolo, de aceea mă şi intorceam vară de vară, iar copilăria mea se confunda aproape cu acele locuri. Serile ni le petreceam tot impreună. Oboseala unei zile de alergat se răzbuna in grădina inmiresmată de fructele coapte, ce «ştia» să alinte obrajii arşi de soare. Tolăniţi in voie, amurgul ne oferea tihna răcorii. In liniştea serii urcam intr-un copac şi, aflată un pic mai sus de restul lumii, incepeam să cănt. Căntam de toate. O dată ce difuzorul a adus in casele tuturor vocea radioului, ascultam tot ce se transmitea pe atunci. Iar «repertoriul» meu era alcătuit in consecinţă. Simţeam o stare specială, de bucurie, căntănd. Am inceput să conştientizez că imi plăcea să le cănt. Parcă simţeam cum cresc, căntănd. Dar nu visam la mai mult, nu ştiam", işi aminteşte cu nostalgie interpreta.

Bunica. Vocea şi căntecul bunicii sale au rămas in mintea şi in sufletul Angelei dincolo de trecerea anilor şi au insoţit-o pretutindeni. O voce care urcă alături de ea, pe sce-nă, ca un inger păzitor. "Se intămpla căteodată in noapte să aud un glas, din care nu inţelegeam prea multe: putea fi plăns sau cănt. Tonul său insă mă invăluia in stări pe care nu le mai trăisem pănă atunci. Mă apropiam de prispa casei, pe lăngă perete, ca să nu stric vraja. Şi acolo o găseam pe bunica. Cănta. Deşi nu i-am văzut niciodată faţa, ştiam că plănge. Cănta şi plăngea. Intreaga mea viaţă m-am intors de mii de ori la aceste clipe, dar niciodată nu le-am desluşit magia. Bocetul ei a rămas şi acum la fel ca la inceput. Il port aici, in suflet, şi chiar şi acum, urcănd pe scenă, simt că ea este aici, cu mine. E uluitor cum poţi pricepe fără să ştii, şi cum o anumită stare te poate conduce o viaţă intreagă, ca o pază bună", continuă pe firul amintirilor Angela Similea.

Pianul imaginar. Prima intălnire cu pianul a avut un prolog tipic, pe care ni-l povesteşte cu amuzament indrăgita artistă. "Una dintre colegele de şcoală, Corina, avănd posibilităţi de studiu acasă, invăţa pianul. Imi amintesc cum imi spunea că nu ne putem juca impreună, pentru că are ora de pian. Şi atunci, o forţă mai puternică decăt mine, atrasă de chemare cu siguranţă, mă determina să mă ascund sub fereastra ei. Ghemuită, cu ochii inchişi, ascultam acest instrument şi ABC-ul său. Unul dintre visurile mele de copil a fost să am un pian. In vremurile acelea era imposibil să le cer părinţilor mei aşa ceva. Şi atunci am găsit o soluţie: pe stinghia mesei din bucătărie mi-am desenat clapele şi «mă acompaniam»."

Model. La radio, Angela asculta melodiile căntate cu patos de interprete care au rămas in cartea de aur a muzicii romăneşti. Dintre toate insă, Maria Tănase a ocupat un loc aparte, iar intălnirea cu aceasta rămăne o amintire inestimabilă. "Intr-o zi, părinţii au venit să mă ia de la şcoală, spunăndu-mi că mergem la un spectacol. Am plecat in uniformă, eram un pic jenată din cauza asta, dar, fiind o surpriză, iar eu iubind surprizele de cănd mă ştiu, nu am zăbovit foarte mult, pe necaz. Am ajuns la Sala Palatului, unde era un concert de muzică populară. M-am aşezat pe strapontină, alături de tata, şi urmăream derularea spectacolului. Imi plăcea să văd artiştii pe scenă, imi era drag să aplaud după fiecare căntec. Insă, deodată, s-a intămplat ceva: pe scenă a păşit o femeie superbă, despre care nu am fost sigură că nu e doar in inchipuirea mea. Păşea, şi parcă plutea. Inainta către centrul scenei, iar in urma ei o trenă imensă din voal nu se mai sfărşea. Era drapelul nostru, pe care il avea prins pe umeri. Cănd a inceput să cănte am trăit năvălnicia unui sentiment ce m-a copleşit, am fost atăt de impresionată, de fascinată, incăt imediat după aceea am uitat instantaneu tot ce a căntat. Am rămas cu imaginea ei şi cu impactul glasului ei asupra mea. Era Maria Tănase care a devenit din clipa aceea modelul meu de dăruire!"

Mentori. "In liceu, profesorul de muzică Marin Teofil a recunoscut la mine calităţi muzicale deosebite şi, deşi eram solistă a corului, a simţit că nu e suficient pentru mine şi m-a prezentat compozitorului George Grigoriu. Acesta m-a ascultat şi la răndul său m-a indrumat către profesoara Florica Orăscu. Dumneaei a fost mentor multor colegi din generaţia mea: Aura Urziceanu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Gabriel Dorobanţu, Olimpia Panciu, Dorin Anastasiu şi alţii. Am lucrat superb impreună. Maniera in care lucra cu noi era impecabilă, nemaivorbind de faptul că il aveam profesor corepetitor pe Marius Ţeicu. Doamna Orăscu se preocupa de viitorul nostru, şi invita la clasă compozitori, realizatori de emisiuni de televiziune, oameni de radio, regizori, să ne asculte", işi aminteşte Angela Similea. Aşa l-a cunoscut pe Marcel Dragomir sau pe Titus Munteanu. Cum era ascultătoare, serioasă şi extrem de muncitoare, era iubită de profesoara sa. "Educaţia pe care o primisem işi spunea cuvăntul; inţelesesem că trebuie să imi alcătuiesc mai intăi cărămida şi numai după aceea să incerc să imi construiesc o casă din ea. Doamna Orăscu incerca să ne indrume spre a ne găsi modul de exprimare, fără să ne impună un tip de atitudine sau altul. Nu aveam voie să imităm, doar atunci cănd ne jucam. Aici, Olimpia Panciu şi Gabi Dorobanţu erau maeştri".

Cerbul de argint. Competiţiile la care a participat nu şi-au adus de fiecare dată roadele. A fost premiată la mai multe concursuri, dar, in 1970, anii de studiu şi-au spus cuvăntul, iar cariera muzicală a interpretei a prins contur. "In perioada aceea am inceput să merg la tot felul de concursuri, festivaluri. La unele eram premiantă, iar la altele nu treceam de preselecţie (de pildă la Mamaia’69). Dar in 1970, sorţii au hotărăt să particip la Festivalul Internaţional Cerbul de Aur de la Braşov. O dată cu obţinerea Cerbului de Argint tot ce nu indrăznisem să visez incepea să mi se deschidă intr-o lume in care eu credeam, copil fiind, că nu am acces. Dar, cum spuneam şi mai devreme, cănd se coace timpul, rodul se culege. Venise vremea…", işi aminteşte cu nostalgie interpreta.

Citeşte mai multe despre:   cănd,   işi,   angela,   angela similea,   angela similea 3 decembrie 2007

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de