Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Constituţia din februarie 1938 schimba radical relaţiile de putere în România.
Constituţia din februarie 1938 schimba radical relaţiile de putere în România.
Aşa cum procedase în 1934, cînd l-a numit prim-ministru pe Nicolae Tătărescu, Carol al II-lea a pus în fruntea guvernului în februarie 1938 o personalitate manipulabilă, în persoana lui Miron Cristea. Patriarhul era la acea dată bolnav, fiind "client" al cabinetelor medicale din străinătate. Mişcarea a fost deosebit de inteligentă, deoarece nimeni nu putea contesta public capacitatea patriarhului de a conduce, astfel că Regele şi-a făcut jocurile în voie.
CINE LIMBĂ LUNGĂ ARE... Mîna-forte a regimului regal a fost Armand Călinescu, care, în calitate de ministru de Interne asigura "ordinea şi liniştea publică". A fost declarată starea de asediu pe tot cuprinsul ţării, cu toate că graniţele nu erau ameninţate de nici un "duşman". În judeţe, prefecţii civili au fost înlocuiţi cu militari de carieră. Aceştia aveau obligaţia să se asigure că nimeni nu "mişcă în front" faţă de lovitura de stat.
La 20 februarie, "oamenii Regelui" au făcut public proiectul de constituţie, care limita în bună măsură drepturile cetăţeneşti. Legea fundamentală a fost votată în grabă, prin "viu-grai" în faţa autorităţilor locale. Cine se împotrivea proiectului era trecut în "evidenţă", fiind pasibil de represiuni, în special în cazul legionarilor.
În primul rînd, propaganda împotriva regimului autoritar era strict interisă. Oricine aprecia negativ capacitatea Regelui de a conduce putea ajunge la "zdup". Pentru prima dată în România modernă, Regele îşi atribuia atît puterea executivă, cît şi cea legislativă. Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau convocate de formă, iar Regele controla numirea corpurilor legislative. Ca şi Marea Adunare Naţională comunistă, Parlamentul era convocat "cel puţin o dată pe an" doar pentru a vota decretele regale emise de Carol.
MICII OAMENI MARI. La 31 martie, Regele a desfinţat prin decret toate partidele politice. În cazul în care avea nevoie de consultarea "naţiunii" privind problemele curente ale ţării, el şi-a fabricat o instituţie de yes-men-i - Consiliul de Coroană –, "organ de stat cu rol consultativ" (în vara anului 1940, cînd URSS, Ungaria şi Bulgaria au cerut României teritorii, Regele a făcut pe "eroul", punînd Consiliul să acepte revendicările). Liderii partidelor mici nu au avut nici o reacţie de împotrivire faţă de desfinţarea formaţiunilor politice. Unii dintre ei au devenit "consilieri regali" în Consiliul de Coroană: Nicolae Iorga, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Argetoianu, Grigore Iunian etc. Ţărăniştii, deşi nu s-au opus pe faţă, au respins legea, anunţînd că-i vor exclude pe membrii partidului care vor accepta favoruri regale. Însă "disciplina de partid" nu mai exista. Astfel că nume importante ale PNŢ s-au alăturat Regelui: Mihail Ralea, Petre Andrei, Grigore Gafencu. Rupturi s-au produs şi în PNL prin excluderea lui Gheorghe Tătărescu, la 4 aprilie. Însă Tătărescu era deja "omul lui Carol", fiind prim-ministru şi ministru în cabinetele care s-au format în perioada dictaturii regale.
Un pas important în instaurarea regimului autoritar a fost neutralizarea puterii magistraţilor. Printr-o lege din 19 august, aceştia nu mai erau inamovibili, ci puteau fi traşi la răspundere pentru deciziile luate. Măsura îi viza clar pe legionari, pe care Carol al II-lea îi dorea în închisoare. În anii ’20-’30, extremiştii de dreapta scăpaseră de multe ori de pedepse pentru fapte grave (crime, comploturi, abuzuri) tocmai datorită simpatiei corpului judecătoresc faţă de "tinerii naţionalişti".
Atît muncitorii, cît şi funcţionarii şi studenţii au fost atinşi de prevederile legilor date de Carol, care le interzicea ca pe viitor să mai întreprindă acţiuni politice. Organizaţiile de profil trebuiau să aibă numai scopuri "profesionale şi sociale". Politica era atributul exclusiv al lui "Vodă"!
