x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Au cuvântul...“foştii”

0
Autor: Ilarion Tiu 28 Ian 2008 - 00:00

Când a venit la putere, în 1965, Nicolae Ceauşescu beneficia de un “capital” de simpatie, care a explodat în întreaga lume după discursul din 1968, de condamnare a invadării Cehoslovaciei. În 1989, aceasta scăzuse atât  de mult, încât “s-au luat măsuri” să nu mai poată fi schimbat.

Confirmarea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar ge­neral era făcută la congresele PCR.

 

Când a venit la putere, în 1965, Nicolae Ceauşescu beneficia de un “capital” de simpatie, care a explodat în întreaga lume după discursul din 1968, de condamnare a invadării Cehoslovaciei. În 1989, aceasta scăzuse atât  de mult, încât “s-au luat măsuri” să nu mai poată fi schimbat.

 

A FOST ODATĂ... Nicolae Ceau­şescu a devenit secretar general al PCR pe un fond de redresare economică şi de afirmare a României pe plan internaţional în ultimii ani “sub Dej”. Ion Stănescu, fost pre­şedinte al Securităţii Sta­tului şi minis­tru de Interne (1967-1973), apoi al Turis­mu­lui (1985-1989), descrie astfel alegerea lui Ceuşescu în fruntea parti­dului: “La moartea lui Gheor­ghiu-Dej a avut loc o dis­cuţie în Biroul Politic privind succesiunea. Până la îngropare, în timpul funeraliilor. Erau doi «fa­voriţi» – el şi Gheor­ghe Apostol. Ceauşescu beneficia însă de sprijinul «cvartetului» Ma­u­rer – Bod­nă­raş – Borilă – Pâr­­vulescu. Ceauşescu era un om cunoscut, de fapt, de câţiva ani conducea partidul, în calitate de secretar cu pro­bleme organizatorice. De exem­plu, eu, când am fost instalat prim-secre­tar la Re­giunea de partid Oltenia, în 1964, cu el am discutat. Bine, confirmarea mi-a dat-o Gheor­ghiu-Dej, însă la acesta am stat două-trei mi­nute. Discuţiile de fond cu Ceau­şescu le-am avut. Era un om muncitor, foarte activ, bun organi­zator, rezolva repede problemele. Ori da, ori nu – dacă te duceai la el ori îţi aproba, ori nu-ţi aproba, dar plecai cu un răspuns clar. Din punctul acesta de vedere avea mari ca­lităţi. Lucrase la Direcţia Superioară Po­litică a Armatei cu Bodnăraş, apoi cu Să­lă­jan. A avut rezultate, fiind promovat ulterior ca secretar al CC. N-a venit aşa, din neant...”.

 

“CE N-A FĂCUT ALT ŞEF DE STAT”. În 1968 Ceauşescu a devenit un li­der cunsocut pe plan internaţional prin po­zi­ţia sa de non-intervenţie a trupelor ­Tratatu­lui de la Varşovia în Cehoslovacia. De fapt, România nici nu fusese invitată la această “operaţiune”, însă în conştiinţa epocii Ceau­şescu a devenit un “erou al păcii”. La con­gresul al X-lea (1969), avea spri­jinul total al partidului.

Despre acest eve­niment, Ion Stănescu îşi aminteşte: “Unanimitate a fost, n-au fost probleme în ceea ce priveşte candidatura. Şi nu şi-a propus ni­meni altul să candideze pentu postul acesta. Deci a fost reales... Era imediat după Cehoslovacia 1968, avea şi o imagine internaţională ex­cepţională în anii aceia. Era în mare vogă, ce mai!... Nu s-a discutat nimic critic la adresa lui sau ceva. Atunci, Dumitru Popescu, parcă ţin minte şi acum, a vorbit despre des­chiderea pe care a făcut-o în perioada aceea – în­cepuse să dea drumul la închistarea care era. Şi Ceauşescu a avut meritul în ce pri­veşte democratizarea activităţii partidului, legat de mase, de comunişti. Se ducea să discu­te cu ei. După părerea mea, au mers lu­crurile foarte bine până în 1980-1982. După aceea au început greutăţile. Se ambiţionase să achităm datoria externă, pentru că era dobânda foarte mare şi creştea cuantumul plă­ţilor. Şi atunci s-a ambiţionat – a renunţat la clauza americanilor, ce n-a făcut alt şef de stat. Am avut greutăţi pentru că ne-au sabo­tat toţi – şi ruşii, şi capitaliştii. Contractele s-au anulat... Spre exemplu, ruşii ne-au tăiat la jumătate cotele de gaze naturale. Apoi, noi produceam doar jumătate din nevoia de ţiţei, restul le luam de la ruşi. S-a închis, nu ne-au mai dat! Au invocat diverse motive... Pla­ta datoriei externe a fost un efort uriaş – se făcuse grafic, lună de lună, fiecare minister ce dă, cum dă. Diabolic! Aici a greşit, a neglijat populaţia... Resurse erau – păi, n-am avut patru miliarde de dolari pe care i-a păpat Petre Ro­man? Şi a adus portocale, banane imediat după 1990... Nu putea să facă şi Ceau­şescu la fel? S-au găsit de­po­zitele cu carne de porc şi de pasăre pline. Dar nu se dădea la populaţie pentru că se distribuia la export”.

 

SĂ CRAPE SOVIE­TICII! În noiembrie 1989, în timp ce în jurul Ro­mâniei se prăbuşiseră toate re­gi­mu­ri­le comuniste, Ceau­şescu a or­ganizat Congresul al XIV-lea, cu gândul de a demonstra lumii “trăinicia” regimului de la Bucu­reşti. În memoriile sale, Du­mitru Popescu (fost secretar CC al PCR) descrie astfel evenimentele: “Ultimul spectacol politic de anvergură al regimului Ceauşescu a fost Congresul al XIV-lea. Amatorii de statistică au numărat peste 500 de ridicări în picioare ale asistenţei biciuite de turma zbierătorilor, asurzi­tă de urale şi lo­zinci scandate până la ră­gu­şeală sau ilaritate. În zilele acelea s-a pro­nun­ţat divorţul dintre Ceauşescu şi cetăţenii de rând ai României, atunci a pierdut el ultimele rezerve de po­pularitate şi simpatie, devenind în ochii oamenilor un personaj indezirabil. Nicolae Ceauşescu se afla în rivali­tate (una abia camuflată) cu Gorbaciov şi ţinea să-l co­pleşească pe acela – sovieticul nu se ruşina să-şi recunoască jena financiară şi să cer­şească în dreapta şi în stânga de la capitalişti – sub mirajul averilor noastre ilu­zo­rii. Ca şi când statisticile economice ale sta­telor pot fi învăluite la infinit în mister, ca şi cum poţi păcăli finanţiştii lumii, ca să nu mai vorbim de serviciile secrete. Trăia şi el hi­mera unei revanşe în faţa gauleiterului de la Mos­cova, ce schimba pretutindeni, în raza pute­rii sale, echipele de conducere şi dădea lecţii voalate Bucureştiului. Îl vedea pe acela perpelindu-se de necaz că bătrânul rezistent valah nu importă cereale, ca el, nu mai are datorii, în timp ce el se căciuleşte, gata la orice concesie, pentru un credit. Era visul suprem al lui Ceauşescu să-i sfideze pe so­vietici, să facă să crape de invidie, să le demonstreze că e mai deştept decât ei. Bietul, trăia aroganţa haiducului neînvins, care ignoră că potera i-a luat urma”.


“Amatorii de statistică au numărat peste 500 de ridicări în picioare la Congresul al XIV-lea, biciuite de turma zbierătorilor, asurzită de urale şi lozinci ­scandate până la răguşeală sau ilaritate. Atunci s-a pronunţat divorţul dintre Ceauşescu şi români”

Dumitru Popescu, fost secretar CC al PCR

  

“La Congresul al XIV-lea speram sincer într-o schim­bare, că Nicolae Ceauşes­cu se va re­tra­ge de bună­voie. Îl lan­sase pe Nicu­şor, noi toţi ne puneam speranţe în el. Era prim-secretar la Sibiu şi, vă spun drept, am observat că a făcut treabă bună acolo”

Ion Stănescu, fost şef al Securităţii


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de