Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-un program ce cuprinde statele postcomuniste, periodic un eşantion alcătuit şi chestionat după regulile metodei sociologice oferă rezultatul unui “barometru al opiniei publice” din noile democraţii. Printre paradoxurile care ne particularizează între fostele “ţări frăţeşti” este Ceauşescu.
Într-un program ce cuprinde statele postcomuniste, periodic un eşantion alcătuit şi chestionat după regulile metodei sociologice oferă rezultatul unui “barometru al opiniei publice” din noile democraţii. Printre paradoxurile care ne particularizează între fostele “ţări frăţeşti” este Ceauşescu.
Din 1999 încoace, jumătate dintre români îl consideră “cel mai...” între liderii politici ai ţării din ultima sută de ani. Acelaşi om, la două decenii după deces, “bate recordul” la categoriile “Dracula” şi “Binefăcătorul” românilor. În proporţii aproape egale, cu schimbări de procente nesemnificative de la un an la altul, aproape un sfert îl înalţă pe treapta “celui mai bun”, în vreme ce altă pătrime îi aplică stigmatul “celui mai rău”. Pe podiumul imaginar, clasaţii pe locurile doi şi trei din ambele capete, abia împreună, reuşesc să-şi adune votanţi cât pentru campionul absolut Ceauşescu.
De ce-l iubesc atâţia pe Ceauşescu? Şi pentru că majoritatea trăim în civilizaţia materială tipică vremii sale – ne folosim de aceleaşi locuinţe, spitale, şcoli, parcuri, biblioteci, ştranduri, drumuri şi stadioane. De ce-l urăsc la fel de mulţi? Relele epocii sale au îngrădit aspiraţii fireşti, au frânt destine şi, într-un final, ne-au făcut nu să batem pasul pe loc, ci să dăm înapoi din cadenţa mersului lumii.
Fie se uită la jumătatea plină a paharului, fie către cea goală, Ceauşescu blochează mintea românilor prin spulberarea speranţelor ce şi le-au pus în dispariţia sa.
