O dimineaţă în biroul lui

Silviu Curticeanu a fost şeful Cancelariei CC al PCR (1982-1989). În această calitate, era în contact permanent cu faptele şi preocupările primului om al ţării.

Silviu Curticeanu a fost şeful Cancelariei CC al PCR (1982-1989). În această calitate, era în contact permanent cu faptele şi preocupările primului om al ţării.

După 1990, a publicat în primul volum de memorii “Mărturia unei generaţii trăite” (Albatros, 2000) foarte interesante consideraţii şi relatări despre ultimii ani de putere ai lui Nicolae Ceauşescu. Cu ajutorul lor, printre altele, putem reface ce însemna o zi de muncă, o vizită oficială, o vizită de lucru, o şedinţă de bilanţ lunar, trimestrial sau anual într-o viziune de interior. Redăm câteva fragmente ce recompun atmosfera din biroul lui Ceauşescu.

ORELE 9. “Venea la birou, însoţit de patrupede, în jurul orelor nouă; urca întotdeauna pe scări şi niciodată cu liftul; în ultimul timp urca scările agale, cu o anumită greutate. «Corbu» intra primul în birou; îl urma stăpânul, şi mult mai târziu, aşteptată de amândoi, «Charona»; invariabil, dimineaţa ori după-masa, împreună cu cei trei, treceam şi eu pragul biroului.”

TABIETURI MATINALE. “Ceau­şes­cu se oprea de fiecare dată în mijlocul biroului, parcă la un punct fix, îşi scotea din buzunarul de la spate al pantalonului un mic piaptăn închis între două lame ce păreau de argint (dintre cele ce se vindeau odinioară prin bâlciuri), se pieptăna cu mişcări repezi şi scurte şi se îndrepta de fie­care dată, ca atras de un magnet, spre fereastra din dreapta biroului, privind barometrul şi termometrul ce indica temperatura exterioară.

Aşa ne începeam, lună de lună, an de an, amândoi ziua...La temperaturi normale nu spunea nimic; la temperaturi ridicate sau coborâte remarca era aceeaşi: “Aoleo! e tare cald!”, ori “Aoleo! e tare frig!”.

ZEUL ELECTRICITĂŢII. “Se îndrepta apoi spre birou şi, de obicei, se aşeza cu fundul pe un colţ al acestuia, începând să studieze, în aceeaşi ordine, operativele zilnice; dacă situ­a­ţia internaţională era mai tensiona­tă, se re­pe­zea mai întâi la informările Ministerului de Ex­terne şi la buletinele Agerpres, pe care le citea pe nerăsuflate, chemând la el pe ministrul de resort.

În zilele obişnuite, «studiul» începea cu starea vremii şi hărţile cu precipitaţii căzute şi umidi­tatea cumulată în sol în diferite zone ale ţării:

«– Uită-te şi tu, a plouat bine în toată ţara! Să-i mai aud pe cei de la agricultură că zic ceva sau să te văd pe tine că vii în numele lor să cerşeşti energie electrică; că voi irigaţi mai mult când plouă!».

Dacă situaţia era inversă, de obicei tăcea şi aştepta cerşitul, ori zicea, aşa, mai mult pentru el: «Trebuie să le dau la ăştia ceva energie pentru irigaţii!».

Trecea apoi, în ordine, la celelalte date opera­tive zilnice: producţia şi consumul de energie electrică, producţia de export, încasările zilnice în valută etc.”

NERVI COTIDIENI. “Asistam de fie­care dată la citirea datelor operative, cu nervii în­tinşi la maximum, gata să se rupă, pentru că ştiam mai bine ca oricine că fiecare dintre ele pot să strice ziua de la început şi să declanşeze un scandal de proporţii: înarmat cu informaţii suplimentare, de la posibilele victime, arta mea consta în faptul de a găsi ceva pozitiv în tristeţea cifrelor ce-i treceau prin faţa ochilor, care să-i po­to­lească sau să-i amâne furia pe mai târziu. Uneori reuşeam, de multe ori nu!

Când nu reuşeam, ziua începea catastrofal pentru toată lumea:

«– Să chemi imediat la mine pe “primu-mi­nistru” şi pe miniştrii cutare şi cutare, că-i destitui pe toţi!»

 (...) Erau situaţii când ajungeam la faza de scandal de la bun început, înainte de citirea operativelor zilnice (...) Dacă scăpam de asemenea momente, ziua decurgea oarecum normal, existând însă pericolul ca scandalul să izbucnească şi pe parcursul zilei, din te miri ce.”

TOPOGRAFIE. “În două încăperi situate în imediata apropiere a Cabinetului principal, botezate de mine în batjocură «Săliţa mică» şi «Săliţa mare», s-au desfăşurat un şir neîntrerupt de şedinţe, într-un carusel nesfârşit; acestea începeau dimineaţa şi uneori se terminau noaptea târziu; unele calme, raţionale şi eficiente, altele, dimpotrivă, tumultuoase, zgomotoase, isterice, desprinse parcă dintr-o scenă posibilă numai într-o casă de nebuni(...)

Mai întâi ce se discuta acolo?

De toate pentru toţi, de la lucruri importante, cu implicaţii majore pentru destinele economiei, până la lucruri minore, derizorii chiar (...). În astfel de situaţii, zi de zi, pe parcursul unor săptămâni sau luni, se ocupa de producţia de halva ori de gablonzuri din pietre semipreţioase, de realizarea laptelui ori a brânzei de soia, de amestecul posibil de carne cu soia ori de mai ştiu eu ce bazaconie...”

Un brand al epocii – ­salamul cu soia

Despre cum şi-a făcut apariţia detestatul (pe-atunci) “salam cu soia”, introdus fără drept de refuz (ori măcar de comentariu) în “alimentaţia raţională” a românilor, povesteşte astfel Silviu Curticeanu: “Realizarea brânzei şi laptelui de soia i-a sugerat-o Lică Bărbulescu, cumnatul din Scorniceşti, care pretindea că experimentând un procedeu chinez a ajuns ca un viţel să crească într-o zi cât alţii, alimentaţi de la mama-vacă, într-o lună; noroc că experimentul nu l-a convins pe Ceauşescu, care n-a putut să-şi ascundă o grimasă ori de câte ori Bărbulescu îi oferea spre gustare unul din produsele sale lactate din soia.

A făcut însă o mare pasiune pentru amestecul carne-soia, după ce a importat două maşini specializate din Spania şi le-a modificat tehnologia pentru a creşte procentul până la 30%. Pasiunea sa pentru acest amestec, folositor numai în proporţii raţionale, a învrăjbit până astăzi pe români, împărţindu-i în două tabere inegale: cei ce au mâncat şi cei ce nu au mâncat salam cu soia.”

Necazuri la cursul valutar

Silviu Curticeanu relatează şi despre complicaţiile apărute   între Ceauşescu şi finanţişti. Iată câteva dintre ele, legate de plata datoriei externe: “La început, nedumerirea şi supărarea erau determinate de faptul că ­datoria externă, deşi îngheţată prin necontractarea unor noi credite, se schimbă de la lună la lună, datorită fluctuaţiilor cursului ­valu­tar. Ceauşescu nu putea sau nu voia să înţeleagă acest lucru şi îi acuza pe cei din domeniul bancar-financiar de fals, iar pe mine mă obliga să-i scot materialele anterioare (...) A mers atât de departe cu neîncrederea, încât a ajuns ca un funcţionar de ţară să semneze personal pentru neschimbare fiecare pagină a materialelor ce i se prezentau în legătură cu plata datoriei externe”.