Partidul, Ceauşescu, România

Conform certificatului de naştere, Nicolae Ceau­şescu a fost primul copil din Scorniceşti născut în 1918, la 23 ianuarie. Cum s-a ajuns ca viitorul lider comunist să-şi ani­verseze ziua de naştere la 26 nu se ştie. Enigmele şi mis­ti­ficările din biografia sa pornesc, aşadar, chiar de la ve­­nirea pe lume. Istoricii parti­du­lui s-au străduit de-a lungul timpu­lui şi au reuşit să-i creeze o imagine de om talentat, ­ge­niu, diplomat desăvârşit.

Din 1944 şi până în 1989 timp de o jumătate de secol Nicolae Ceauşescu s-a aflat la vârfurile puterii din România.

Conform certificatului de naştere, Nicolae Ceau­şescu a fost primul copil din Scorniceşti născut în 1918, la 23 ianuarie. Cum s-a ajuns ca viitorul lider comunist să-şi ani­verseze ziua de naştere la 26 nu se ştie. Enigmele şi mis­ti­ficările din biografia sa pornesc, aşadar, chiar de la ve­­nirea pe lume. Istoricii parti­du­lui s-au străduit de-a lungul timpu­lui şi au reuşit să-i creeze o imagine de om talentat, ­ge­niu, diplomat desăvârşit.

TIMPUL MIRACOLELOR.Documentele din ar­hiva PCR nu păstrează prea mul­te detalii despre via­ţa şi ac­tivitatea lui Nicolae Cea­u­şes­cu de dinainte de 1944. Se ştie doar că a făcut în­chisoare alături de alţi vii­tori lideri ai Ro­mâniei comuniste. Apartenenţa sa la gru­pul care a venit la putere după 23 august 1944 i-a adus însă inimaginabile be­ne­ficii şi avantaje – gradul de ge­ne­ral, fără ca el să fi avut sta­giul mi­litar satisfăcut, înalt func­ţio­nar în Ministerul Agriculturii, fără să fi avut cali­fi­cări în domeniu, titluri ştiin­ţifice au acordat mai multe uni­versi­tăţi interna­ţio­na­le absolventului de patru clase primare.

CONDUCĂTORUL. După ce în împrejurări neelucidate de­plin nici azi a preluat conduce­rea PCR (1965), nu­me­le lui Ceauşescu a dominat ma­nu­alele şcolare, structurile de par­tid şi de stat, pancartele şi lozincile. Partidul, poporul şi ţara s-au contopit în acelaşi nu­me. Nicolae Cea­u­­­şescu a devenit o pre­zen­ţă obligatorie în viaţa co­ti­diană a românilor. Prin in­stru­mente anume crea­te, ca temuta Se­cu­ritate, con­tro­la aproape to­tul. A schimbat numele unor personaje istorice – Mircea cel Bătrân s-a transformat în “cel Mare”, Ioan Vodă cel Cum­plit a devenit “cel Vi­teaz”, Ceauşescu însuşi eri­jân­­du-se în continuatorul lui Burebista şi Decebal. Sceptrul domnesc pe care-l ţine strâns în mână preşedintele autoproclamat al Republicii Socia­liste România (1974) de­monstrează cu priso­sinţă voinţa de a domina... regeşte. Şi-a dorit o ţară mare, inter­zicând avorturile, dar provo­când moartea a zece mii de femei. Avea planuri industriale mă­reţe şi de distrugere a sa­telor. A demolat monumente istorice şi a dă­râ­mat biserici pentru a dărui po­porului român... cea mai mare “casă” din Europa.

DIPLOMATUL. Pe sce­na internaţională pă­trun­de după celebrul discurs din 1968, când condamnă inter­ven­ţia trupelor sovietice în Cehoslovacia: românii se ală­tură cu mic cu mare condu­că­torului lor patriot, occidentalii îi deschid uşile cancelariilor şi băncilor, iar sovie­ticii... păs­trează distanţa. De­ce­niile şase şi şapte ale se­co­lului trecut au rămas în me­mo­ria lor ca o epocă a prospe­ri­tăţii, când rafturile ma­ga­zi­nelor erau pline şi-şi pe­treceau concediile la mare sau munte. Numai că împru­mu­turilor contractate de Cea­u­şescu pe plan extern le-a ve­nit şi scadenţa care le-a adus cetăţenilor raţiona­li­za­rea alimentelor, electrici­tăţii şi ga­zelor naturale. 

Statul totalitar creat în “Epoca de Aur” a devenit în anii ’80 o închisoare pentru omul de rând, cu oaze de bunăstare şi libertate pentru favoriţii regimului. Din păca­te, spe­ranţele puse în schimbarea “macazului” din 1989 nu s-au împlinit. “Tran­ziţia” prelungită îi mai face şi acum pe mulţi să-l regrete pe Ceau­şes­cu. La mormântul lui din cimitirul Ghencea, de fiecare 26 ia­nuarie, se aprind lumâ­nări de recunoştinţă...

“Este necesar să în­lă­tu­răm înţelegerile simplis­te care îşi fac loc în so­cietatea noastră, în special dorinţa unora de a primi totul de la socie­ta­te şi de a da cât mai pu­ţin societăţii sau chiar nimic. După cum este cunoscut, nici în natură nu se întâmplă astfel. Aşa cum în coloniile de albine trântorii sunt eli­minaţi pentru a nu consuma inutil din rodul hărniciei albinelor. Trebuie să aplicăm deci, consecvent, principiul «nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine»“.

Nicolae Ceauşescu

Cântecele noastre

De un an încoace, Jurnalul Naţional şi-a obişnuit cititorii cu ediţii de colecţie pe care “le citeşti şi le asculţi”. Mari lăutari, îndrăgiţi interpreţi de muzică uşoară ori vestiţi instrumentişti au fost selectaţi după criteriile valorii şi reprezentativităţii în cultura noastră.

Prezenta Ediţie de Colecţie – ce-şi propune să răspundă la neobişnuita întrebare de ce e Ceauşescu deo­po­trivă apreciat şi hulit, în extremă, de români – o însoţim cu o colecţie de “cântece patriotice”. O alăturare surprin­ză­toa­re pentru cititorii tineri care n-au apucat să trăiască “pe viu” marile festivaluri, concursuri şi festivităţi când formaţii de anvergură prezentau selecţii din repertoriul ce conţinea în mod obligatoriu cântece “despre patrie şi par­tid”, “prelucrări folclorice”, compoziţii reprezentative ale clasicilor naţionali şi de ce nu? – “universali”. Căci în “epoca Ceauşescu”, apreciată astăzi din punct de vedere ideolo­gic drept “naţional-comunistă”, au fost preluate şi utilizate la ma­ximum valori ale trecutului, cu scopul de-a servi prezentului. Ceauşescu se voia un conducător puternic şi drept, ca Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, luptător pentru “dreptate socială şi naţională”, aşa cum fuseseră la vremea lor Tudor Vladimirescu sau Avram Iancu, garantul unirii şi al unităţii naţionale a românilor şi multe altele. În epocă s-au cântat şi “Privesc din Doftana” sau “Glorie clasei mun­citoare”, dar şi “Deşteaptă-te, române!” “Pui de lei” ori alte şi alte cântece care ne fac să ne simţim români. “S-au pus pe muzică” poeme celebre de Eminescu ori Lucian Blaga şi s-au introdus anual în programele stagiunilor simfonice creaţii de George Enescu şi Ciprian Porumbescu.

Selecţia oferită prin CD-ul de astăzi s-a făcut din două discuri înregistrate, în epocă, de către una dintre prestigioasele instituţii artistice ale vremii – Ansamblul “Doina” al Armatei Române. În cei 60 de ani de existenţă, ansamblul “Doina” al Armatei române, înfiinţat la 1 mai 1947, a reunit orchestră simfonică, orchestră de muzică populară, formaţie de muzică uşoară, balet, grup de solişti vocali de muzică populară şi uşoară, formaţie de jazz, actori, regizori, coregrafi, formaţii de estradă. A participat la mii de turnee în ţară şi străinătate, a obţinut premii la festivalurile de gen, totalizează mii de ore de înregistrare. “Ceea ce este semnificativ pentru Ansamblul Artistic al Armatei, ne spune domnul Stelian Ungureanu, directorul de astăzi al Ansamblu­lui, este faptul că, în pofida tuturor în­cer­că­rilor la care a fost supus în cei 60 de ani de activitate, şi-a păstrat identitatea izvorâtă din filonul preţios al spiritului naţional, a promovat cu precădere valorile cântecului şi dansului românesc, a cultivat vocaţia spirituală a artiştilor români înscrişi la loc de cinste în tezaurul muzical, coregrafic şi interpretativ românesc.”

Revenind la istorie nu este lipsit de impor­tan­­ţă să amintim că ansamblul a fost înfiin­ţat du­pă modelul Armatei Roşii şi că în tinereţea sa, în calitate de “politruc” general al Armatei Ro­mâne, Nicolae Ceauşescu “a răspuns”, printre altele, de “sarcina dezvoltării” lui. Succesul de care se bucură în marile magazine de mu­zi­că ale capitalelor lumii, CD-urile înregistrate de Corul Armatei Roşii ne îndreptăţeşte să estimăm interesul publicului nostru faţă de aceste vestigii ale unei culturi ce caracteri­zea­ză o epocă dispărută a istoriei – “comunismul naţional”. Un “ghid de  călătorie”, aşadar, în­tr-un timp apus, ce-ar putea sluji deja drept “material didactic” în fiecare şcoală din România.

•  Cristina Diac