x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“L’ami de l’assassin!”

0
Autor: Marina Constantinoiu 04 Feb 2008 - 00:00

Dacă Franţa este atât de prezentă în România actuală, este şi datorită unui complex de elemente care ţin de istoria recentă.

Dacă Franţa este atât de prezentă în România actuală, este şi datorită unui complex de elemente care ţin de istoria recentă.

 

Februarie 1990. Pe atunci premier, Petre Roman se deplasează într-o vizită de lucru în Franţa. La 19 februarie, cotidianul L’Humanite anunţa că Roman a avut o întrevedere cu preşedintele francez de atunci, François Mitterrand. “Dorim un sprijin din partea Franţei în domeniul economic”, declara jurnaliştilor şeful Guvernului de la Bucureşti. România era interesată de semnarea unui contract de asociere cu Comunitatea Economică Europeană. Întrevederea cu preşedintele francez a permis, potrivit lui Roman, “înlăturarea neînţelegerilor privind chestiunea Transilvaniei. Cu ocazia vizitei sale în Ungaria, în urmă cu câteva săptămâni, François Mitterrand a declarat că această ţară a pierdut teritorii după primul şi cel de-al doilea război mondial, o aluzie directă la Transilvania, regiune din nord-vestul României, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar”, titra atunci L’Humanite. Acelaşi cotidian al comuniştilor francezi anunţa, citându-l tot pe Petre Roman, că preşedintele francez urma să efectueze anul următor, deci 1991, o vizită în România.

 

ŞI AŞA A FOST. Vizita oficială a lui François Mitterrand la Bucureşti a avut loc în zilele de 18 şi 19 aprilie 1991. Într-un interviu acordat cotidienelor Adevărul şi România liberă, înaintea sosirii la Bucureşti, Mitterrand făcea chiar o precizare: era prima vizită a unui preşedinte francez în România, din 1979 până atunci. Şi prima a unui şef de stat occidental după “evenimentele survenite în România în urmă cu peste un an”, cu referire la zilele Revoluţiei, pe care însă Mitterrand s-a ferit să le numească aşa.

Pentru el însă, vizita avea o dublă semnificaţie. Era, în primul rând, o ocazie de a lua act de eforturile României de a depăşi consecinţele unei politici dictatoriale şi de a se apropia de partenerii săi tradiţionali, în special din Europa. Vizita avea să marcheze şi dorinţa Franţei, care a fost alături de România după decembrie 1989, de a aprofunda relaţiile de cooperare care au fost deja intensificate în toate domeniile şi de a aduce ţării noastre orice ajutor va avea nevoie, pentru a-şi putea regăsi locul în Europa.

Cu ceva timp înainte de zilele lui decembrie 1989, Mitterrand a fost cel care afirma că zilele regimului Ceauşescu “erau numărate”. La vremea aceea, afirmaţiile sale au suscitat numeroase comentarii şi speculaţii. Dar Mitterrand a explicat ulterior că afirmaţiile sale nu vizau vreo conspiraţie mondială, ci ţineau de logica faptelor. Persistenţa unui astfel de regim, precum cel al lui Nicolae Ceauşescu, nu se mai putea concepe, atât timp cât regimuri similare cedaseră deja sub presiunea propriilor popoare.

 

 

VIZITå ANULATå. Mitterrand, un socialist, a fost şi unul dintre cei mai intransigenţi parteneri occidentali ai României, când a venit vorba despre regimul Ceauşescu. François Mitterrand a mers până-ntr-acolo, încât şi-a anulat o vizită în România lui Ceauşescu. Şi, dacă e să ne luăm după ce se vorbea în anii aceia, a reuşit să convingă şi alţi lideri occidentali să amâne momentul întâlnirii cu “cel mai iubit dintre români”.

 

INTERESELE ECONOMICE. “Importantul efort de asistenţă din partea Franţei acordat României se referă la domeniile-cheie pentru modernizarea economiei româneşti: agricultura şi domeniul agroalimentar, economia de energie, restructurarea siderurgiei şi a mecanicii grele, educaţia; le-am propus autorităţilor române un centru de formare a cadrelor la Bucureşti. Acest efort trebuie să-şi găsească acum o prelungire economică naturală, în încheierea de contracte”, spunea Mitterrand la vremea respectivă. Şi tot el explica cum, în ciuda politicii autarhice duse de România înainte de 1989, schimburile economice s-au redresat după Revoluţie, încheindu-se contracte importante, cum ar fi achiziţionarea de avioane Airbus de către România. Ceea ce nu însemna că Franţa nu dorea extinderea cooperării economice în domeniile informaticii, automobilelor, siderurgiei, energiei, telecomunicaţiilor, dar şi ale turismului şi celui agroalimentar. Interviul acordat de Mitterrand cotidianului românesc cuprinde cel puţin două pasaje extrem de interesante. Care, recitite cu ochii de acum, arată un Mitterrand vizionar, un părinte al “Marii Europe”, un prieten realist al României.

Întrebat pe ce anume se baza proiectul unei confederaţii europene, pe care îl lansase cu puţin timp în urmă, Mitterrand a explicat: “O dată cu căderea Zidului Berlinului în 1989 şi a regimurilor comuniste, Europa îţi regăseşte geografia şi istoria. Confruntării Est-Vest şi separării forţate a popoarelor care împărtăşesc aceleaşi idealuri li se substituie dorinţa de cooperare şi convingerea pe care o au europenii că trebuie să răspundă împreună la provocări comune. Eu am propus proiectul confederaţiei europene pentru a le oferi europenilor un loc în care să se regăsească pe picior de egalitate pentru a-şi rezolva problemele”.

Acelaşi Mitterrand explica ce înseamnă democraţia, nu doar prin perspectiva franceză, ci prin cea europeană: “Deplina exercitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi o respectare întocmai a drepturilor omului sunt o condiţie sine qua non a reuşitei unui proiect democratic şi a construirii unui stat de drept. Adoptarea textelor de lege adecvate oferă, bineînţeles, o garanţie importantă. Dar practica, punerea în practică zilnică a acestor dispoziţii, respectarea lor de către toţi actorii vieţii politice sunt cele mai importante”.

 

AŞTEPTAT DE OPOZIŢIE. Vizita la Bucureşti a preşedintelui Mitterrand nu s-a desfăşurat în cel mai grozav moment al tranziţiei româneşti. Liderul francez şi-a asumat întâlnirile oficiale de la Bucureşti, în special pe cea cu preşedintele Ion Iliescu (contestat de opoziţie, trecut prin evenimentele din 13-15 iunie din care nici până în ziua de azi nu a ieşit cu bine), conştient că face un gest pentru români, nu pentru liderii lor aflaţi temporar la putere. Mitterrand nu a scăpat “netaxat” de presă şi acasă, dar mai ales în România, unde nu doar presa îşi ascuţea creioanele pentru a-l întâmpina pe şeful statului francez, ci şi studenţii bucureşteni, care l-au primit în rândul lor pe preşedintele francez scandând: “François Mitterrand est l’ami de l’assassin!” (“François Mitterrand este prietenul asasinului!”), aluzie la evenimentele sângeroase ale lui Decembrie 1989, dar şi la tulburările postrevoluţionare din cotidianul românesc. Tot acolo, şeful statului francez a avut “plăcerea” de a descoperi pancarte în care studenţii mulţumeau Franţei, dar nu şi lui (“Merci la France, pardon Mitterrand”) şi făceau aluzie la relaţiile strânse ale premierului Petre Roman cu Franţa şi la beneficiile pe care le-ar fi putut avea de pe urma acestei relaţii (“Aide aux Roumains ou aide a Roman?” – “Ajutoare pentru români sau ajutor pentru Roman?”). Cu toate astea, Mitterrand şi-a văzut de agendă, inclusiv de întrevederile cu opoziţia din România. Sute de manifestanţi antiguvernamentali şi mai ales antiprezidenţiali au întâmpinat vizita adunându-se în faţa ambasadei Franţei, scandând: “Jos Iliescu!”, “Jos socialismul!”. Ştirea a făcut înconjurul lumii, agenţiile de presă oferind detalii despre desfăşurarea vizitei. Astfel, agenţia de presă spaniolă EFE anunţa că manifestanţii au fost îndepărtaţi de forţele de ordine şi trimişi la o distanţă de 100 de metri de sediul misiunii diplomatice franceze.

 

FRANCOFONII. Mitterrand anunţa, în cadrul conferinţei de presă comune cu preşedintele României, că România avea să participe în anul următor la reuniunea Francofoniei din Franţa. A fost uşa care ni s-a deschis, prin participarea în calitate de invitaţi, către organizarea, peste ani, a summit-ului Francofoniei la Bucureşti (în septembrie 2006), în calitate de membri cu drepturi depline.

După ce au epuizat chestiuni “soft”, cum ar fi confederaţia europeană, francofonia, cooperarea bilaterală şi chiar problema handicapaţilor, a sosit şi momentul dificil al conferinţei de presă comune. Un ziarist îl întreabă pe Mitterrand: “Domnule preşedinte, mai mulţi dintre oponenţii politici cu care v-aţi întâlnit începând de ieri, chiar dacă s-au bucurat, cred, că v-au întâlnit, au declarat că această vizită este, dacă nu inoportună, atunci cel puţin prematură. Care v-a fost răspunsul?”. Stăpân pe sine, cu inteligenţa adevăratului om politic, Mitterrand i-a răspuns ziaristului curios: “Că nu împărtăşesc acest sentiment. Care era oportunitatea prezenţei, înaintea mea, în timpul regimului precedent, a preşedinţilor Republicii Franceze care m-au precedat? Efectiv, nu s-a găsit nimeni să le-o spună. Aceasta este singura diferenţă”.

 

SCANDALUL DECLARAŢIEI DE LA BUDAPESTA

La conferinţa de presă comună de la Bucureşti, preşedintele Mitterrand este încolţit cu o întrebare despre declaraţiile făcute în 1990 la Budapesta, când a afirmat că două treimi din teritoriul Ungariei se află pe suprafaţa altor ţări.

“Permiteţi-mi să vă spun că aici este vorba despre o inexactitate din punct de vedere al adevărului istoric”, i s-a reproşat lui Mitterrand, adăugându-i-se: “Domnule preşedinte, trăim aici de mii de ani. În cursul istoriei, alte popoare au venit să ni se alăture, în pace. Aş dori să ştiţi că 10% din populaţia română este reprezentată de cetăţeni de alte naţionalităţi. Există 14 minorităţi naţionale”.

După ce i s-a “predat istorie”, lui Mitterrand i s-a pus din nou întrebarea: “Ce v-a făcut să declaraţi asta la Budapesta? O necunoaştere a istoriei, de care mă îndoiesc? O politeţe franceză, dorinţa de a fi agreabil altora? Sau a fost vorba despre un ajutor pe care o mare putere îl oferă revizionismului? Sau a fost pur şi simplu o gafă”.

O întrebare precum Magazinul Victoria, adică 50 într-una singură. Aşa că Mitterrand s-a văzut nevoit să răspundă că timpul nu-i permite să răspundă la fiecare dintre întrebările conţinute în una singură, în aparenţă.

Şi a adăugat: “Toate ţările Europei sau aproape toate s-au confruntat cu probleme ale minorităţilor şi trebuie definit un drept pentru aceste minorităţi. Este subiectul de care m-am ataşat de mai mulţi ani, pe care l-am evocat în călătoria mea în Ungaria. Dacă doriţi, şi unii, şi ceilalţi, să reuniţi, să recuperaţi toate grupurile minoritare care au fost proiectate prin hazardul istoriei în ţările vecine, nu o să reuşiţi. (...) O să vă întreb, la rândul meu, ceva: România nu consideră drept ale sale teritorii care sunt astăzi în alte ţări? Evit să le enumăr, pentru a nu avea noi incidente diplomatice. Dar sunt la fel de la curent ca şi dumneavoastră sau aproape la fel. Şi, dacă vă uitaţi la nordul ţării, la est, la vest? Ce vor face germanii, ale căror ţinuturi erau germane şi au devenit poloneze? Ce vor face polonezii, care se află azi proiectaţi în teritoriile ataşate Uniunii Sovietice? (...) N-am auzit pe aici pe nimeni, dintre minoritari – dar poate că unii o gândesc – că doresc să părăsească România. Au cerut cu toţii ca România, ai cărei cetăţeni sunt, să se ocupe de protejarea identităţii lor. (...)”.

“Şi asta e chestiunea abordată la Budapesta. Aveţi dreptul, am spus eu ungurilor, aşa cum vă spun acum vouă, românilor, să regretaţi că istoria v-a făcut să pierdeţi teritorii asupra cărora aveaţi autoritate, cu populaţii pe care le credeaţi ale voastre. (...) Nu sunt arbitru între Ungaria şi România, şi, dacă intenţionaţi să mă puneţi să fiu, o să vă refuz”, a încheiat Mitterrand. Cu aceeaşi siguranţă a refuzat să se amestece în treburile interne ale României, afirmând, la aceeaşi conferinţă, că vrea doar să ştie dacă România e înscrisă pe calea democraţiei.

 

Un personaj de roman

François Mitterrand s-a născut la 26 octombrie 1916, la Jarnac (Charente), într-o familie de burghezi catolici şi conservatori. A fost al 21-lea preşedinte al Republicii Franceze, între 21 mai 1981 şi 17 mai 1996. A deţinut recordul de longevitate (14 ani) în fruntea statului francez. A studiat ştiinţele politice la Paris, iar în septembrie 1939 a fost mobilizat.

Ulterior a fost rănit, luat prizonier, dar a reuşit să evadeze, pentru ca, după aceea, să se alăture Rezistenţei, trecând în clandestinitate în 1943. În mai 1940 s-a logodit cu Marie-Louise Terrasse, de care s-a despărţit în ianuarie 1942. Lider al mişcărilor de rezistenţă ale prizonierilor de război, a fost chemat, în august 1944, să participe la efemerul “guvern al secretarilor generali”, căruia generalul de Gaulle îi încredinţase responsabilitatea teritoriului naţional, până la instalarea unui guvern provizoriu la Paris. La 28 octombrie 1944 s-a căsătorit cu Danielle Gouze, cu care a avut trei fii: Pascal (decedat de mic), Jean-Christophe şi Gilbert.

Ales deputat de Nièvre în noiembrie 1946, a asumat responsabilităţile ministeriale de-a lungul primilor zece ani ai celei de-a IV-a Republici. A fost ministru al Teritoriilor de Dincolo de Mări şi adept al decolonizării, punând capăt tensiunilor care ameninţau coeziunea mai multor teritorii şi a legat, cu liderii africani, relaţii personale durabile. Demisionar în 1953, în urma îndepărtării de la putere a sultanului Marocului, a revenit în Guvern în 1954, fiind ministru de Interne în Cabinetul Mendes-France (1954-1955). În 1958, Mitterrand a denunţat “lovitura de stat” care l-a adus la putere pe generalul de Gaulle şi a luat poziţie contra instituţiilor celei de-a V-a Republici. A fost şi primar, la Chateau-Chinon, în 1959. Candidat unic al stângii la alegerile prezidenţiale din 1965, a ajuns la balotaj cu generalul de Gaulle şi a primit circa 45% dintre voturi în cel de-al doilea tur de scrutin. După dezastrul suferit de formaţiunile de stânga la alegerile prezidenţiale din 1969, Mitterrand s-a impus definitiv drept candidatul stângii unite. A pierdut, la limită, alegerile din 1974, dar a fost ales preşedinte al Republicii în 1981 şi reales cu uşurinţă în 1988.

Cele două mandate ale sale, de câte şapte ani, au fost marcate de un ansamblu de măsuri sociale pe care le aşteptau oamenii muncii şi pe care Mitterrand le-a apărat straşnic în perioadele de coabitare (1986-1988 şi 1993-1995), prin extinderea şi întărirea libertăţilor locale şi libertăţii de expresie, prin modernizarea Codului Penal, abolirea pedepsei cu moartea etc. A asigurat buna funcţionare a instituţiilor prin respectarea strictă a separării puterilor şi printr-o practică exemplară a alternanţei şi coabitării. A promovat soluţiile negociate ale conflictelor şi a încercat să menţină cu orice preţ pacea în Europa. A fost şi unul dintre cei mai buni scriitori politici ai timpurilor noastre. A murit la Paris, la 8 ianuarie 1996.

Există o faţă a lui François Mitterrand mai puţin “eroică”, dar perfect umană, care a fost cunoscută publicului larg mai mult la nivel de zvonuri, pentru ca ulterior să devină subiect de dezbatere naţională. Mitterrand era un mare iubitor de femei, asemenea multor oameni politici francezi şi nu numai. Ce a şocat Franţa a fost faptul că, din relaţia sa adulterină cu Anne Pingeot, Mitterrand a avut o fiică: Mazarine Pingeot, născută la 18 decembrie 1974, la Avignon. François Mitterrand a întreţinut două familii în paralel, cazându-şi cea de-a doua familie într-o anexă a Palatului Elysée, instituind şi o celulă antiteroristă care s-a ocupat, de fapt, cu ascultările telefonice, pentru a putea păstra secretul despre cea de-a doua familie. 

Totuşi, înainte să moară, Mitterrand a dezvăluit existenţa fiicei nelegitime, care s-a şi afişat, de altfel, alături de mama sa, la înmormântarea fostului preşedinte. Poveştile despre aventurile amoroase ale lui Mitterrand, “haremul” cu care se distra între două dosare politice în studiu, au făcut şi fac deliciul publicului, fiind cuprinse într-o lucrare sugestiv intitulată “Sexus politicus”. O carte scrisă de doi jurnalişti – Christophe Deloire şi Christophe Dubois – de la Le Point şi Le Parisien, care reprezintă, de fapt, o anchetă de 400 de pagini, pe placul publicului. O muncă de Sisif, pe care nimeni nu a contestat-o.


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de