x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Am trăit într-o lume de nestemate"

0
18 Mai 2009 - 00:00
Vezi galeria foto


Dem Rădulescu vorbea "cu dragoste şi respect despre perioada romantică a Teatrului românesc" în Almanahul Gong din 1984.

Actorii mai slabi de înger confundă «a învăţa» cu «a copia» şi o spun în cunoştinţă de cauză, şi ca actor, şi ca profesor. În meseria de actor se fură ca-n codru. Dar ce trebuie să furi? Trebuie să furi meseria, nu forma de expresie. Pentru că, dragii mei, nimeni nu vine la teatru sau film să vadă un actor care îl copiază pe altul. Preferă să vadă originalul.

Mi-e teamă că eu o să ajung să nu mai joc ca mine, că prea mă imită mulţi.
Nu se fură forma de expresie, ci conţinutul profesiei - mijloacele. Şi eu am furat. Ca student, făceam figuraţie lângă Nicolae Bălţăteanu - cel mai mare actor pe care

l-am văzut pe o scenă românească. Am furat de la profesoara mea Beate Fredanov, de la marele Sică Alexandrescu, de la Aurel Baranga. Am avut şansa să intru la Teatrul Naţional direct din Institut în 1954. Contactul cu marii actori a fost salutar pentru definirea profesionistului care aveam să devin.

MARE NOROC! Căci eu am jucat lângă George Calboreanu, Aura Buzescu, Emil Botta. La 35 de ani eu am jucat Caţavencu din "O scrisoare pierdută", în regia lui Sică Alexandrescu. A fost pentru mine o piatră de hotar. Era un mare noroc, dar şi un examen dificil să joc alături de floarea Teatrului românesc: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Ion Finteşteanu, Radu Beligan şi Carmen Stănescu.

Mai târziu am jucat la Liviu Ciulei Farfuridi şi la Radu Beligan rolul visurilor mele, Cetăţeanul turmentat. Aş face un apel sincer către tinerii mei colegi, către tânăra generaţie: să se vorbească cu grijă despre trecutul Teatrului românesc cu mai multă dragoste şi delicateţe despre perioada romantică.

Poate că şi pe noi urmaşii noştri s-ar putea să ne persifleze şi să ne considere demodaţi.

RESPECT PENTRU EPOCĂ. Eu nu despart teatrul de cinema. Maeştrii mei în film, Spencer Tracy, Peter O'Toole, Marlon Brando, Paul Newman, Gene Hackman îmi scot pălăria în faţa lor. Un adevărat actor de film la noi e Ştefan Iordache, cap de serie. Are o mare mobilitate interioară, nişte ochi foarte expresivi. Eu am făcut 33 de filme unde am momente bune şi momente slabe.

Dar să ne întoarcem la ale noastre. M-am născut la Râmnicu-Vâlcea - oraş de olteni, oameni isteţi şi plini de umor. Tata avea un umor debordant. Apoi observ oamenii, îi privesc cu atenţie. Eu cred că în interpretarea unui personaj, dacă nu te duci la meridianul respectiv, faci un fals. Cehov în fotolii de plastic nu e de conceput. Cred că totul ţine de profesionalism, respect pentru epocă, stil. Eu am trăit într-o lume de nestemate şi nu pot accepta gablonţurile, sticla de sifon.


Portret cinematografic
"Dem Rădulescu îşi duce discret povara fabuloasei popularităţi. El e marele comic al divertismentelor noastre duminicale de pe micul ecran. În acelaşi timp actorul pare să aibă faţă de sine o exigenţă mai mare decât o au regizorii faţă de el. Cu o excepţie: Gopo - care a reuşit să-l scoată din stereotipul comicului estradistic.

 


În "Comedie fantastică" Gopo îl distribuie în contre-emploi. Tot filmul, Dem Rădulescu rămâne impasibil, nu va rosti decât o singură frază. Una singură, dar capitală ca o sentinţă a creierului cibernetic dată tereştrilor ce se împotmolesc în vorbe şi detalii, incapabili să sesizeze esenţialul. Fraza e rostită alb, fără inflexiuni. Extraterestrul Dem Rădulescu practică aici un umor mecanic, cibernetic, cu totul altul decât până acum, un comic interiorizat, straniu, misterios".

(Almanahul Cinema, 1976)


"Totdeauna m-a presat timpul"
În 1985 apărea în Almanahul Gong un interviu în care Dem Rădulescu declara că pentru el a avut foarte puţin timp.


† Povestiţi-ne o întâmplare din prima zi de actor.
Dem Rădulescu: Am fost repartizat la Teatrul Naţional şi prima piesă în care am jucat a fost "Mielul turbat" de Aurel Baranga, în regia lui Sică Alexandrescu, regizorul principal al teatrului. Jucam, bineînţeles, în figuraţie, nu mă cunoştea nimeni. La un matineu am ieşit din scenă şi mă îndreptam spre cabină, când am auzit: "V-am dat dispoziţie să nu mai lăsaţi să intre în teatru pe oricine! Domnule, ce cauţi dumneata aici?". Era inspectorul sălii.

Eu am răspuns: "Mi-a plăcut teatrul de mic. Aici am fost repartizat şi n-am să plec nici mort". După vreo 20 de ani, acelaşi inspector, Costel Manolescu, care m-a iubit extraordinar, mi-a zis: "Maestre, nu vrei să uiţi incidentul acela?". "Nu-l uit, nene Costele, şi am să-l scriu, că-ţi face cinste". Era un om de ispravă.

 

† Vă amintiţi când aţi luat teatrul drept viaţă?
În "O femeie cu bani" de G.B. Shaw, trebuia să tai firul de la telefon. Jocul era că nu puteam şi m-am trezit că mă căutam de-adevăratelea prin buzunare, după un briceag.

 

† Dar viaţa drept teatru?
Mi se întâmplă să privesc viaţa, peisajul străzii, ca pe o mare scenă. Şi-mi spun de multe ori: "Dacă s-ar juca aşa teatru, eh!"

 

Bucuria negustorului
† Cum arată prietenia din lumea scenei?
Poate că e greu să ne iubim, dar este obligatoriu să ne stimăm. Cred că prietenia în teatru începe de la stimă. Să ne iubim mai puţin pe noi în artă, să iubim mai mult arta din noi, cum spunea cineva.

 

† Ce vă place? Aveţi un hobby?
Mi-a plăcut să colecţionez timbre, să fotografiez, să filmez, să developez, să colecţionez insigne. Dar... Totdeauna m-a presat timpul. Pentru mine am avut foarte puţin timp.

 

† Încercaţi să vă comparaţi sau asemănaţi cu un personaj celebru.
Unii spun că semăn cu Beethoven, alţii că aduc cu Shakespeare, eu cred că semăn cu mine şi că am şi câte ceva din toate personajele celebre pe care le-am jucat şi o să le joc şi de-acum înainte.

 

† Vă temeţi de guturai şi bârfă? De micile mizerii ale vieţii?
Dacă m-aş fi temut, astăzi ar fi răspuns altul în locul meu. Şi totuşi...

 

† Sunteţi descurcăreţ în treburile casnice?
Ştiu tot atât de mult despre o priză cât ştie ea despre arta dramatică.

 

† Popularitatea vă oferă satisfacţii sau vă incomodează?
Am bucuria negustorului care nu rămâne cu marfa nevândută. Marea dramă a falimentului nu mi-o doresc.

 

De unde vine bibanu
"Tata era negustor de peşte... Avea un magazin mare de peşte în piaţa din Vâlcea. Fratele meu mai mare a luat într-o zi un biban frumos, l-a învelit într-un ziar şi l-a dus la şcoală, cu gândul să i-l dea profesorului, ca să-l arate ca material didactic elevilor. Mai întâi lui i-au spus copiii «Bibanu». După aia mi-au zis «Fratele lu' Bibanu», pe urmă porecla s-a prins de mine. Unii au pus-o-în chip de nume - pe afiş, că în ultimele clase de liceu, am jucat în nişte spectacole împreună cu colegii mei.

Aşa că acolo am apărut pentru prima dată cu numele ăsta: Rădulescu-Bibanu. După ce am intrat la Teatru, m-am pomenit într-o zi că un student din anul III, Emil Reisenauer - vâlcean de-al meu -, striga după mine «Mă, Bibanule!». Şi parcă a dat cu flit... Că Bibanu am rămas".

   Dem Rădulescu

Citeşte mai multe despre:   dem radulescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de