x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cosmosul, Pământul

0
Autor: Vitalie Calugareanu 20 Oct 2008 - 00:00

Ideea că lucrăm la o Ediţie de Colecţie dedicată Doinei şi lui Ion îl emoţionează pe fiul lor.  



Ideea că lucrăm la o Ediţie de Colecţie dedicată Doinei şi lui Ion îl emoţionează pe fiul lor.   

În cămăruţa din Chişinău, aranjată cu gust, în prezenţa bunicii sale, care ne face un ceai, Cristi ne împărtăşeşte amintiri despre celebrii săi părinţi şi ne dezvăluie planuri muzicale.

       Jurnalul Naţional: Cum e să fii urmaşul lui Ion şi al Doinei Aldea-Teodorovici?


Cristofor Aldea-Teodorovici: Au fost diferite perioade. S-a întâmplat să mă simt complexat de umbra lor. Şi cred că e firesc pentru un copil al unor mari muzicieni. Toţi mă privesc prin prisma părinţilor, iar eu aş vrea să mă afirm ca muzician în felul meu. Această presiune din partea publicului m-a determinat să găsesc o altă cale... Tot muzicală, dar diferită de cea a părinţilor mei. Şi am impresia că am reuşit.

Au fost trei etape ale vieţii mele. Prima – frageda copilărie, când eram fericit că sunt copilul lui Ion şi Doina. Apoi, de la 10 la 16 ani mă aflam într-o perioadă neutră. Eram mândru că sunt copilul lor, dar, în acelaşi timp, nu-mi doream atâta tristeţe în jurul meu. Pentru mine, ei întotdeauna au fost şi vor rămâne vii. În ultima perioadă însă privesc realitatea cu alţi ochi şi încerc să analizez muzica părinţilor mei mai amplu. Adică, ajung la cuvintele pe care mi le-au lăsat ei – să atrag atenţia la aranjamente, la orchestraţie. Încerc să analizez creaţia lor din punct de vedere muzical, ca să văd care a fost subtextul uneia sau alteia dintre piese. Şi descopăr lucruri măreţe: chiar dacă au trăit destul de puţin printre noi, ei au reuşit să lase o informaţie care poate fi analizată decenii.

Prieteni modeşti


       Cât de mult contează pentru tine relaţiile pe care le-ai moştenit de la părinţi şi cât de mult te ajută aceste relaţii acum?

În ultimii ani m-au ajutat foarte mult relaţiile părinţilor mei cu intelectuali şi oameni de afaceri. Din modestie, mulţi dintre aceştia nu au avut curajul să se apropie de noi mulţi ani. Abia acum au făcut acest pas. Şi mă bucur că au simţit că e momentul să ne spună că i-au iubit pe Ion şi Doina şi că ne pot fi aproape, că ne pot da o mână de ajutor. De exemplu, am întâlnit un pictor care mi-a făcut una dintre ilustraţiile pentru festivalul "Două inimi gemene". A refuzat să ia bani pentru munca sa. A spus că pentru Ion şi Doina o să facă întotdeauna totul gratuit. Asta m-a bucurat, pentru că ştiu sigur că o va face din suflet. Dar bineînţeles prietenii lor cei mai apropiaţi au fost mai tot timpul lângă mine şi prin aceasta poate chiar lângă părinţii mei, pentru că, împreună, am reuşit să le menţinem vie memoria.

       Cine te-a ajutat atunci când părinţii tăi s-au stins din viaţă?

Din fericire, Dumnezeu nu m-a lăsat singur pe această lume după ce mi i-a luat pe cei mai dragi. Mi-a lăsat perechea a doua de părinţi – bunicii. Nici nu mai ştiu alături de cine mi-am petrecut mai mult copilăria – cu bunicii sau cu părinţii. Eu am impresia că am stat mai mult cu bunicii. Ei mi-au fost permanent alături şi mă iubesc cu un zel nemărginit. După decesul părinţilor au fost nişte ani grei, pentru că trebuiau să pară fericiţi în faţa mea, ca să nu cresc un copil prea trist. Acum îmi dau seama că în spatele fiecărui zâmbet de-al lor era o noapte de plâns.

       Dar ţie cum ţi s-a întipărit imaginea părinţilor tăi?

Pe tata îl văd mereu zâmbind. Lui îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum. Era tot timpul într-un fel de bairam al vieţii. Ştiu că o să vă pară destul de confuz ceea ce spun dacă analizăm dramatismul pieselor lui, dar el într-adevăr era un om fericit. Eu sunt copleşit de modul cum a ştiut el să joace cu aceste două stări – bucuria de trăi şi, în acelaşi timp, drama din piesele sale. Mama era mai profundă, mai perfecţionistă şi am sesizat că oamenii foarte citiţi sunt mai trişti, pentru că realizează anumite adevăruri mult mai devreme. Îmi dau seama cât de complementari erau ei. Mama era primul ascultător al pieselor scrise de tata şi a contat foarte mult faptul că erau foarte direcţi unul cu celălalt. Comparaţia care li se potriveşte perfect este: ea era Cosmosul, iar el Pământul. Ea era cea care aducea cosmosul în sufletul lui. În piesa "Lăsaţi-ne în pace!" am sesizat un contrapunct al pianului, care aduce o nuanţă foarte cosmică acestei piese.
Ala-bala portocala…

       Cum ai descoperit tu această chemare spre muzică?

Păi, asta mi se trage încă de-atunci de când imprimam acele casete cu imitări de tobe. Pe de-o parte, când aveam 2 sau 3 ani, ei lucrau cu mine – tata stătea la pian şi eu cântam "Ala-bala portocala/ Hai şi ne-om juca de-a ascunselea...", iar pe de-o parte, jucându-mă, eu făceam singur primii paşi în muzică pe furiş. Mă jenam de ei, pentru că nu voiam să vadă că am făcut un produs nu chiar bun (râde). La 11 ani am început şcoala de pian, care nu mi-a adus mare plăcere, deşi unele pisele ca "Sonata lumii" îmi plăceau foarte mult. Eu voiam însă altceva. Voiam să am un profesor de pian care să nu mă înveţe să cânt pe note, dar să mă înveţe acompaniament, să mă ajute să găsesc anumite mişcări armonice. La noi, toate şcolile muzicale te învaţă să cânţi pe note şi termini Conservatorul şi să nu poţi improviza nimic. Nici până azi nu am descoperit un astfel de profesor, de aceea am început singur să lucrez asupra mea.

Pe de altă parte, şi bunica-mea a avut un rol important în procesul acesta, pentru că pe la 12 ani eu cântam piese de-ale părinţilor şi ea a auzit şi mi-a dat un brânci: "Hai mă, du-te şi cântă şi tu acolo, la liceu!". Ei, şi ne-am apucat de lucru. Am făcut o mică trupă... Se numea "CRIATE", adică "Cristi Aldea-Teodorovici", pentru că şi ai mei au avut o trupă care se numea "DIATE" – "Doina şi Ion Aldea-Teodorovici". Aveam şi dansatori... Eram vreo zece copii din Liceul "Gh. Asachi". Am avut turnee la Botoşani, Vaslui, Iaşi, Piteşti. A fost o experienţă interesantă.

În perioada aceea am avut şi nişte probleme cu organizatorii Festivalului "Maluri de Prut". Voiam să cânt la acest festival, dar mi se puneau beţe în roate. Deseori mi s-a spus că mai bine ar fi să las muzica... Apoi, o perioadă mi s-a părut că fac muzică doar ca să le dau lor peste nas, dar mai târziu am realizat că îmi place ceea ce fac. De aceea acum fac o muzică care îmi place mult.

"Nu mă limitez la un singur stil"


       Ce fel de muzică faci, de fapt?

E o simbioză dintre puţin pop italian, puţină muzică electronică în ritmuri house – un fel de ritm stricat învăluit într-o tentă jazzistică. Dar nu e jazz clasic, ci jazz modern. Mie nu-mi place să mă limitez la un singur stil de muzică. Să nu mă condamnaţi, dar, uneori, la karaoke, cânt şi şanson rusesc. Şi dacă interpretez un şanson rusesc – îl cânt în stilul bandiţilor din închisorile ruseşti, cu voce din aia groasă. Apropo, tata a folosit foarte mult tehnica aceasta vocală – cânta cu hârâit din ăsta rusesc. Ca expresie vocală într-o piesă, pentru un bărbat, uneori e interesant.


       Te-ai gândit vreo dată să pleci în România? Ai fi mai aproape de cultura românească, de cei în măsură să te ajute mai mult...

Da. A fost un proiect în România cu un fost impresar al trupei O-ZONE. Trupa se numeşte B3. Am fost implicat vreo trei luni în acest proiect... După aceea mi s-a oferit un contract pentru zece ani. Eu n-am vrut să-l accept, pentru că era vorba despre o trupă pop, iar eu nu accept contracte pe perioade atât de lungi.

Apoi am început câte puţin să câştig bani din muzica pe care o fac eu în stil funky electronic. Am avut câteva concerte aici, la Chişinău, după care parcă a pornit bine. Cânt în cluburile de jazz, în cluburile de house, mai cânt prin discoteci, dar ca vocalist de soul pe muzică house.


Citeşte mai multe despre:   muzica,   parintilor,   doina şi ion aldea-teodorovici

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de