x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editie de colectie Florian Pittiş Rebelul... înţelept

Rebelul... înţelept

de Roxana Vintila    |    01 Sep 2008   •   00:00

“Gîndul că va fi să vie o zi, o seară, o oră, un prilej care ar putea înlesni intersectarea privirilor, ideilor, glasurilor, trăirilor” îl emoţiona profund...

“Gîndul că va fi să vie o zi, o seară, o oră, un prilej care ar putea înlesni intersectarea privirilor, ideilor, glasurilor, trăirilor” îl emoţiona profund... 

 
L-am întrebat pe maestrul Nicu Alifantis cum l-a cunoscute pe un alt maestru al folk-ului: Florian Pittiş. Înainte de a-mi povesti m-a atenţionat că Moţu nu a fost doar un maestru al genului, ci unul dintre marii artişti ai României: “Întîlnirea cu o astfel de personalitate lasă urme pentru totdeauna. În 1974, cînd l-am întîlnit pe Pittiş la Cenaclul Flacăra, la debutul meu, nu m-a agreat foarte tare, votînd împotriva intrării mele în Cenaclu”, îşi aminteşte Nicu Alifantis. “Această relaţie rece a durat pînă în 1976, cînd în urma lansării cîntecului meu Imn (Trăiască România), a venit la mine, mi-a întins mîna şi de-atunci ne-am împrietenit. A fost una dintre cele mai frumoase relaţii profesionale care, după anii ’90, s-a transformat într-o frumoasă prietenie, devenind apropiaţi ca fraţii.”

 
ÎN URMA SA. Cu siguranţă, Moţu s-a grăbit să plece dintre noi. Ne oprim... tragem cortina şi descoperim amintirile: “Aş începe cu single-ul Nicu Alifantis & Florian Pittiş din 1978, spune Nicu Alifantis, aş continua cu întîlnirile de pe scena Cenaclului, apoi cu întîlnirile din teatru, cu statul la o bere, cu discuţiile interminabile pe teme muzicale şi nu numai, şi aş încheia cu două dintre cele mai proaspete şi frumoase amintiri; în 2006 – cînd ne-a obligat pe mine şi pe Anca, soţia mea, să mergem cu el şi cu Anda, soţia lui, în Germania la Rolling Stones şi mai apoi la Paris în 2007, să vedem Bob Dylan.”

Indiscutabil, Moţu va rămîne un idol printre şi pentru noi, prin tot ceea ce a făcut. “Noile generaţii au mare nevoie de modele, iar Florian Pittiş e, de departe, cea mai bună alegere. Tînăra generaţie iubeşte nonconformismul... stare cu care Moţu se identifica. O viaţă întreagă a purtat părul lung, blugi şi tenişi. Nu-i puţin lucru să ai spiritul vîrstei de 20 de ani şi înţelepciunea minţii de 60!”, este de părere Nicu Alifantis.

 
CINE SE GRĂBEŞTE. Poate că e greu să vorbeşti despre momentele hazlii cu şi despre Moţu. Ne amintim de el cu drag, nostalgie şi... poezie, dar mai ales cu lacrimi şi zîmbet. Avem certitudinea că asta ar fi dorinţa lui: să-i zîmbim vieţii: Nicu Alifantis ne dezvăluie în continuare un astfel de episod: “Fabuloase erau glumele lui care ulterior deveneau folclor. Moţu a fost un fumător înveterat. Cînd au apărut inscripţiile de avertizare pe pachetele de ţigări, a comentat o dată una dintre ele care spunea: «Fumatul ucide lent!», la care Moţu dă pe loc replica – «Dar cine se grăbeşte?!...»“

 
CONTRASTE MĂREŢE. La final, gîndurile maestrului Alifantis cu şi despre Florian Pittiş: “A fost o dată,/ Ariel,/ Bufonul,/ Puck cel neastîmpărat,/ Îndrăgostitul,/ Visătorul,/ Rebelul,/ Marele încăpăţînat,/ Mica Enciclopedie,/ Poetul,/ Trubadurul,/ Filozoful, Umoristul,/ Prietenul şi/ Frate al meu…” (O altă poveste)

Partizan al tuturor celor ce sfruntau şi sfidau toate cele lumeşti rînduite. O compoziţie perfectă de contraste în toată măreţia lor. Mi s-a părut a fi întruchiparea a tot ce-mi puteam imagina despre  cum arată cineva, căruia i-a pus Dumnezeu mîna pe cap. Pe cît treceau anii, pe-atît mai mult se adînceau emoţiile întîlnirilor. Nu putea fi ceva mai minunat! Pe cît trecea vremea, pe-atît mi-era mai clar că acela ce fusese o poveste devenise o altă poveste, pentru că înţelepciunea pusese stăpînire peste mintea sa, iar făptura sa strălucea de forţă şi frumuseţe.

 
VISĂTORUL GÎNDITOR. Pe neaşteptate, neastîmpăratul, visătorul devenise gînditor, rebelul încăpăţînat se preschimbă în înţelept, iar cel ce înfrunta în omul bun se transformă. Glasul lui îmi umplea auzul pînă la durere, o plăcută şi emoţionantă durere, iar făptura sa cu contur medieval făcea să se reverse lumina peste toţi din juru-i, învăluindu-ne cu o pace atît de deplină, încît mă minunam şi mulţumeam Celui de Sus că puteam respira acelaşi aer cu un astfel de Om…: “Florile albe şi/ Lacrimile plînse-n rouă îmi par/ Ofrande mult prea puţine./ Ramura asta privind lîngă El/ Inima-mi face mai repede să bată./ Acacia să fie?/ N-aş vrea şi totuşi e; nedreaptă realitate!/ Mă trece un fior/ O, Doamne, cînd mă gîndesc că doar/ Tu hotărăşti cînd vieţii-i pui/ Un punct atît de dureros!.../ Prietene,/ Iertare-ţi cer că pentru o vreme,/ Tăcerea se aşterne/ Timidă peste noi./ Îngenunchez în faţă ta/ Şi-ţi spun în şoaptă, că te iubesc ca pe un Frate!” (Acrostih)

×