x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Emblema de cristal

0
Autor: Roxana Vintila 01 Sep 2008 - 00:00

Au fost colegi de teatru şi de generaţie. Doi artişti celebri, doi oameni de cultură apropiaţi: Irina Petrescu şi Florian Pittiş.

“Asta era în acele decenii: eram tineri, eram frumoşi, nu murise încă nimeni”

 
Au fost colegi de teatru şi de generaţie. Doi artişti celebri, doi oameni de cultură apropiaţi: Irina Petrescu şi Florian Pittiş. Îndrăgita actriţă ne vorbeşte cu o oarecare nostalgie despre Moţu, artistul şi omul care va rămîne pentru totdeauna în sufletele noastre: “Am împărţit cu Moţu poate cele mai frumoase zile şi nopţi ale Teatrului Bulandra. Acel Teatru Bulandra al deceniilor 7 şi 8, din secolul trecut. Auziţi cum sună... «ultimele decenii ale secolului trecut»... Cam aşa sună şi amintirile noastre, ale celor care am fost atunci o ECHIPå, o FAMILIE, o GAŞCå NEBUNå, o FRåŢIE, FRUMOŞI şi NEBUNI ai unei lumi zadarnice. Eram membrii unei loje: cel mai bun teatru din România. Eram o castă, eram elita, eram tineri, ne iubeam profesia patetic şi delirant şi nu ne speria nimic. Nici sărăcia, nici frigul, nici cozile, nici soia, nici suspiciunea, nici turnătoriile stupide pe care le bănuiam, nici cenzura pe care ne închipuiam că ne pricepem să o păcălim... nici nenumăratele vizionări, nici tăieturile caraghioase. Nu ne imaginam că ar putea fi altfel. Ne jucam de-a teatrul care ni se părea esenţial, ne jucam de-a viaţa noastră care nu ni se părea nici deloc pe tot atîta, mărturiseşte Irina Petrescu.”

 
NU MURISE ÎNCĂ NIMENI! Tinereţea, teatrul, turneele de peste hotare, concertele, “Poezia Muzicii Tinere”, pasiunea pentru artă. Aceasta era atmosfera în care se creau “castele de gîndire”: “Se juca prin ’70 «Victimele Datoriei» de Ionescu şi Gina îi spunea lui Ogăşanu: «Ţii minte? Eram tineri, eram frumoşi. NU MURISE ÎNCå NIMENI.» Asta era atunci... în acele decenii: eram tineri, eram frumoşi, nu murise încă nimeni. Ne desfăşuram viaţa în perimetrul obligatoriu stabilit, nu speram că va fi vreodată altfel şi ne bucuram în prostia noastră zgomotos sau tăcut de TINEREŢE. Pur şi simplu. Fiecare turneu peste hotare era victoria teatrului nostru – Bulandra – şi a marilor prieteni celebri care ştiau cine este Liviu Ciulei şi ce face el cu adevărat pentru mişcarea teatrală a lumii noastre mici şi triste, spune Irina Petrescu. “Noi ne prefăceam că nu aveam habar, ne bucuram şi atît, citeam pliante turistice, ghiduri de conversaţie, ne burduşam bagajele cu salam de Sibiu şi conserve de şuncă, tot de Sibiu. Alţii mai isteţi cu Gerovital... Şi visam la cele cîteva săpunuri LUX, pungi de cafea şi ciorapi cu chilot pe care le vom putea cumpăra din diurna de 3 dolari pe zi. Mă umflă un fel rîs stacojiu cînd întîlnesc astăzi copii de vîrsta copiilor noştri, dacă i-am fi avut, care se duc la Viena şi la Milano să facă shopping în perioade de ieftiniri la mărfuri de firmă. Moţu nu cumpăra nimic nici de aici, nici de acolo. A adunat bruma de bănuţi din diurne şi îşi oferea un regal pe gustul lui: cîteva discuri, un film nominalizat la Oscar sau, ehei, un bilet la un concert Rod Stewart în Madison Garden.”

 
UTOPIA PURĂ. Deşi erau atît de diferiţi, ei toţi semănau. Nimic nu putea interveni în viaţa celor care trăiau prin şi pentru artă, poate doar moartea... “Nu ne doream şi nu jinduiam, nu apărea nimic ce ar fi putut aparţine numai unora şi nici nu ne închipuiam că ar putea interveni ceva care să ne despartă. Dar mai ales... NU MURISE ÎNCĂ NIMENI. Teatrul nostru era un fel de falanster, era utopia lui Teodor Diamant, era...nu, nu era, ESTE ŞI AZI ÎNCĂ, UTOPIA PURĂ a cîtorva, mulţi-puţini năuci, care mai cred în iubire, în strădanie, în bucuria de a aparţine unei confrerii de breaslă, este de părere Irina Petrescu.

“Mă leagă de Moţu o profundă iubire care nu are nimic comun nici cu dragostea, nici cu prietenia, un sentiment compus. Camaraderie, în primul rînd, cu nesmintita sa conotaţie militară. Onoare, probitate, punctualitate, eleganţă, uneori perfecţionism, preţuire, stimă, încredere. Încredere absolută. Moţu nu te poate înşela, Moţu nu te poate trăda sau păcăli, Moţu nu poate fi altcineva decît este, pentru că el există numai şi numai pentru că avem nevoie de el şi nimeni nu a dat semne că i-ar putea semăna şi înlocui. Pentru Teatrul Bulandra, Moţu va rămîne emblema sa de elastic şi de cristal, iar pentru mine un reper de graţie.”

 
CARPAŢI FĂRĂ FILTRU. Irina Petrescu nu a colecţionat multe întîmplări hazlii pentru că nu prea i s-au întîmplat. Dar turneul din 1979 din Statele Unite îi aminteşte de vremea “Carpaţilor fără filtru”: “în primul şi ultimul turneu glorios în Statele Unite în seara de adio, la Washington la Arena Stage unde jucasem Elisabeta R., tehnicienii de scenă au făcut o sărbătoare tehnicienilor noştri cu care se împrieteniseră pe butoane, cabluri şi cursoare Nelu Lazăr şi Sandu Schulder. Erau personajele principale. Mese întinse cu sandviciuri, grătare, băuturi. Liviu Ciulei ne-a rugat pe Moţu şi pe mine să mai rămînem după spectacol pentru a lega atmosfera (care era de mult foarte cordial încinsă). Pe vremea aceea eu încă fumam. Am scos pe masă pachetele de Carparţi fără filitru. Cîţiva maşinişti americani ne-au cerut cîte o ţigară...da, cu plăcere... trăgeau adînc, zîmbeau şi ne făceam cu ochiul. Noi trăgeam aşijderea, zîmbeam şi le răspundeau... iarbă, întrebau ei din ochi... da... Carpaţi... aha Carpaţi good, good, very good. Am fumat Carpaţi fără filtru pînă în 1994, cu puţin înainte de a muri Gina Patrichi. Două pachete pe zi. Făceam cu Moţu schimburi de mafioţi cu ajutorul unor tutungii prieteni. Două pachete de Sfîntul Gheorghe pe 3 de Iaşi. Gina a murit în martie ’94. A aşteptat pînă ce am plecat cu toţii într-un turneu în Columbia. O escală de 48 de ore la New York. A doua zi după ce am ajuns la New York vestea morţii ne-a împietrit pe toţi, îşi aminteşte Irina Petrescu. “Moţu era la Bucureşti (nu făcea parte din distribuţia lui Purcărete). Avea să o întîlnească peste cîţiva ani pe aceeaşi alee, vizavi, împreună cu prietenul său Adrian Pintea care i-o luase înainte cu cîteva luni în acelaşi an urît şi rău 2007.

 
A ÎNŢELES PRIMUL. Despre Moţu, Irina Petrescu ar putea povesti la nesfîrşit şi abia la sfîrşit realizează că tot ce ştia sau îşi închipuia că ştie nu are sfîrşit: “Ambiţia noastră şi puterea şi rigoarea nu pot fi adevărate şi valabile fără semnul fanatismului său în numele unui adevăr ştiut numai de el şi poate de noi, cei care l-am întîlnit, cunoscut şi iubit. El ne aşteaptă acolo, de mînă cu Gina şi cu Pintea şi, probabil, pun de o «Poezie a Muzicii Tinere» fără să aibă habar că tînăra muzică şi poezie nu mai seamănă cu idealurile sfîrşitului nostru de secol şi că nici nu-i pasă de ce a fost. E normal să fie aşa. Tu, Moţule, ai înţeles primul! De ce te-oi fi grăbit să pleci înainte de a ne împăca pe toţi, de a împăca vechea nebunie cu cea nouă, pe care noi nu o mai înţelegem şi o numim streche.”

 
“Teatrul nostru era un fel de falanster, era utopia lui Teodor Diamant, era...nu, nu era, ESTE ŞI AZI ÎNCĂ, UTOPIA PURĂ a cîtorva, mulţi-puţini năuci care mai cred în iubire, în strădanie, în bucuria de a aparţine unei confrerii de breaslă. Mă leagă de Moţu o profundă iubire care nu are nimic comun nici cu dragostea, nici cu prietenia, un sentiment compus…”
Irina Petrescu, actriţă

Citeşte mai multe despre:   irina,   moţu,   petrescu,   florian pittiş 13 august 2007,   irina petrescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de