Autobiografia unui ascultător

Pentru acest compozitor eu am avut o statornică adoraţie. Pentru mine, şi nu numai pentru mine, a fost "un spirit subţire", un singuratic, un artist "cu crez". Frumos, fragil, vulnerabil, era exprimarea unei atitudini. Îmi plăceau mult compoziţiile lui, erau şi sunt atât de romantice.

Cântecele lui seamănă cu partiturile unor roluri. Florin Bogardo îşi însuşea sentimentele, simţirile, gândurile anilor noştri tineri şi ne reprezenta într-o înaltă instanţă existenţială. Cântecele lui mă captivau nu în zona mea veselă şi adolescentină, în zona mea tragică, nostalgică, neliniştită.

"Bună seara, zâna pădurilor..." cânta cu vocea lui catifelată. Când l-am ascultat prima dată, m-am simţit eroina sentimentală a acestui cântec straniu şi tulburător. Cântecele lui mă fac să scriu despre mine: Autobiografia unui ascultător o intitulez. Cântecele lui vorbesc despre noi tineri, frumoşi, încrezători, nebuni alergând după fericire.

Noi, cei de atunci: Florin Bogardo, Margareta Pâslaru, Cornel Constantiniu, Stela Enache, Dan Nuţu, Irina Petrescu, Ovidiu Iuliu Moldovan şi pot să enumăr într-o listă lungă şi luminoasă cei mai frumoşi artişti ai vremii acelor ani, noi, cei îndrăgostiţi şi neliniştiţi de întrebări.
Cum e oare dragostea?

Mă simt fericită şi astăzi când fredonez
"Trandafirii tăi
S-au veştejit în glastră
Vremea a trecut".

Tristeţea că vremea a trecut mă inundă, dar foarte proustian vine mirosul, atmosfera acelor ani tineri ai noştri şi sunt aşa de fericită. Sunt iarăşi tânără şi alerg năucă printr-un Bucureşti curat şi zâmbitor şi-ncerc să-nvăţ să fiu fericită.

Florin Bogardo era atât de discret şi singuratic, "Jean de la Lune" visător şi cuminte, şi cântecele lui pe care acum am iluzia că le aud (deşi ele nu se mai cântă) nu sunt altceva decât povestea propriei noastre vieţi.
Mă-ntâlneam adesea, stăteam în acelaşi cartier, mergea lin pe trotuare parcă îmbrăţişând strada, pomii, iarba...
Spunea delicat "Bună ziua", schimbam câteva vorbe şi deveneam nostalgică. Mai tot timpul întorceam capul să-l mai privesc. Era atât de fragil, părea atât de vulnerabil. Odată am schimbat câteva vorbe, se ascundea-n carapace, dar când i-am spus: "De ce eşti aşa de pesimist?". A dat din umeri. Dar eu cred că mi-a spus: "Nu sunt pesimist. Dar sunt obligat să fiu romantic".

Un apostol care iubea muzica şi scria melodii năucitoare. A fost o parte a frumuseţii anilor noştri tineri...